Anamneza în deviaţiile comportamentului la caini (1)

 

Anamneza psiho-comportamentală reprezintă investigarea istoricului unei boli, comportând mai mulţi paşi. Deoarece domeniul este relativ nou, modelele folosite sunt cele propuse de pionierii psihiatriei canine: B.Beaver, B. Hurt şi K. Overall.

Primul pas urmărit este de a discerne, prin întrebările puse, dacă comportamentul nedorit al câinelui are cauze organice sau este datorat relelor deprinderi, ori unor probleme psihice.

Identificarea rasei are o mare importanţă în diagnostic, ştiut fiind că anumite rase sunt mai labile şi pot arăta mai multe comportamente nedorite; este cazul rasei cocker spaniel, predispusa la anxietatea de separaţie, a raselor de vânătoare, predispuse, în general la fobii, a rotweillerului şi raselor de luptă, predispuse la agresivitate etc.

Vârsta mică comportă multe neajunsuri în domeniul comportamentului nedorit, însă, odată depăşită această perioadă, lucrurile intră pe un făgaş ormal. De regulă, după vârsta de 1,6 ani cand atinge maturitatea sociala, câinele nu mai este normal să prezinte comportament deviat; cazurile care şi după această vârstă continuă să se manifeste neconform cu aşteptările trebuie prezentate medicului comportamentalist.

Sexul animalului trebuie luat în consideraţie la aprecirea comportamentului, ştiut fiind că masculii prezintă un risc mai crescut pentru anumite afecţiuni decât femelele: sunt mai impulsivi, sunt mai nesupuşi în perioadele de rut, când simt căţele în călduri, pot manifesta agresivitate interspecifică cu masculii întâlniţi, pot să-şi însemne teritoriul atunci când se află în preajma altor masculi, chiar dacă se află în interior etc.

 Pentru a ne urmări mai bine scopul, noi am alcătuit[1] şi folosit pentru sondarea opiniei proprietarilor un număr de cinci chestionare (pe care le expunem mai jos): un chestionar general, ce a cuprins întrebări menite să obţină date de ansamblu despre fiecare pacient (vârstă, stare sexuală, provenienţă, mod de întreţinere, mediu de viaţă, temperament şi caracter etc.), iar alte patru, pentru tipurile de manifestări etopatologice: agresivitate, anxietate de separare şi fobii, deviaţii de eliminare ale dejecţiilor şi sindromul disfuncţiei cognitive canine.

Bineînţeles, cel care purcede la un astfel de studiu poate întocmi fişe de observaţie de concepţie personală, privitoare la aspecte pe care le consideră relevante de luat în calcul, beneficiind, mai ales, de faptul că epidemiologia comportamentală a animalelor de companie reprezintă, încă, o noutate chiar la nivel mondial. Important este totuşi ca cercetătorul să aibă o practică îndelungată pe animalele de companie, să cunoască foarte bine comportamentul specific, dar şi toate aspectele etopatologiei animalelor de companie, să posede cunoştinţe de psihologie generală şi să fie un bun cunoscător al psihicului animal.

Fig. 4:  Model de Chestionar clinic general

CHESTIONAR CLINIC GENERAL ÎN VEDEREA  STUDIERII  DEVIAŢIILOR  COMPORTAMENTULUI  SOCIAL LA CÂINII DE COMPANIE Proprietar si adresă: 1.      Identificare câine: nume                                        rasă                           vârstă                                     sex                      serviciu 2.      Boli cronice curente: 3.      Starea sexuală: intact                          castrat 4.      Data ultimei vaccinări polivalente şi antirabice: 5.      Pentru care problemă de comportament v-aţi prezentat la cabinetul veterinar: 6.      De ce v-aţi ales tocmai această rasă de câine: 7.      Care credeţi că sunt trebuinţele unui câine: 8.      Ce îi place câinelui şi de ce se teme cel mai mult: 9.      Vârsta la care a fost achiziţionat câinele: 10.  Provenienţa câinelui: 11.  Ce ştiţi despre comportamentul rasei pe care o deţineţi: 12.  Consideraţi că aveţi vreo vină pentru comportamentul nedorit al câinelui dumneavoastră: 13.  Dacă animalul a mai avut şi alţi proprietari, de ce a fost înstrăinat: 14.  Proprietarul deţine/a deţinut                           nu a deţinut/nu deţine alte animale 15.  Care dintre persoanele din familie se ocupă de câine: 16.  Ce s-a schimbat în structura familiei de la achiziţionarea câinelui: -          a murit o persoană; -          a plecat o persoană; -          a murit un animal; -          s-a născut un copil; -          divorţ; -          căsătorie; -          a fost achiziţionat un alt animal; 17.  Vârsta la care a început să fie scos afară: 18.  De câte ori pe zi este scos la plimbare şi pentru cât timp: 19.  La ce vârstă a venit în contact animalul cu alţi câini: 20.  Se implică proprietarul în joaca animalului, atunci când acesta este scos afară: 21.  Cum apreciaţi, ca nespecialist, caracterul câinelui dv: -          prietenos; -          fricos; -          revanşard; -          agresiv; -          nu pot să apreciez. 22. Cât timp petrece câinele singur pe zi: -          1 –2 ore; -          4 – 8 ore; -          8 – 10 ore; -          mai mult de 10 ore; -          tot timpul, locuind la altă adresă decât proprietarul; 23.   Cum se manifestă câinele pe perioada cât sunteţi plecat de-acasă: -          normal, mănâncă, doarme, altele; -          vociferează; -          produce distrugeri în locuinţă; -          aşteaptă lângă uşă întoarcerea proprietarului. 24.  Descrieţi pe scurt reacţia câinelui la pregătirea stăpânului de a pleca de-acasă: 25.  Cum se manifestă câinele la întoarcerea acasă a proprietarului: 26.  Unde doarme câinele: -          în/pe patul stăpânului; -          culcuş propriu în dormitorul stăpânilor; -          în altă cameră; -          pe podea, lângă pat; -          în toată casa, oriunde doreşte. 27.  Ce obiceiuri dintre următoarele manifestă câinele în locuinţă: -          îşi urmăreşte proprietarul peste tot; -          cerşeşte la masă; -          ocupă un loc pe fotoliu sau pe canapea, pe care nu mai vrea să-l părăsească; -          îşi apară locul personal. 21.   Apreciaţi că aveţi un câine răsfăţat?         Da              Nu 22.   Pe cine respectă câinele mai mult în familie: -          pe soţ; -          pe soţie; -          pe copii; -          pe nimeni. 23.   Vorbiţi mult câinelui dv.?                           Da                Nu 24.    A fost dresat câinele: -          complet neinstruit; -          dresaj sumar în casă; -          un singur ciclu de dresaj; -          dresaj complet. 25.  Obişnuieşte să execute comenzile pe care le primeşte: -          mai degrabă nu; -          numai dacă stăpânul insistă; -          întotdeauna; -          numai dacă vrea. 26.    Ce reacţii manifestă faţă de oamenii necunoscuţi: -          teamă; -          agresivitate; -          obedienţă; -          indiferenţă; 27.    Care dintre comportamentele următoare le-aţi observat la câinele dv.: -          nesupunerea; -          agresivitatea; -          frica, anxietatea; -          obedienţa excesivă; -          defecatul şi urinatul în locuinţă; -          tăvălitul prin fecale şi cadavre; -          neglijenţa maternală; -          ticuri; -          alte aspecte. 28.    Specificaţi care dintre următoarele comportamente vă deranjează la câinele dv.: -          obedienţa faţă de alţi câini; -          agresivitatea faţă de alţi câini, în general; -          agresivitatea faţă de masculi, în general; -          acţiunea de a simula monta faţă de orice câine pe care-l întalneşte; -          frica de a veni în contact cu alţi câini; -          agresivitatea faţă de pui, în general.             Observaţii:…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Prima întrebare care trebuie pusă proprietarului, este de ce cere ajutor pentru câinele prezentat la examenul clinic; este important de aflat părerea proprietarului despre problema respectivă pentru că, de multe ori, proprietarii pot avea aşteptări eronate de la comportamentul câinilor, clienţii putând purta o mare parte din vina comportamentului nedorit al câinilor.

O serie de întrebări revelante, aşa cum reies din chestionarul de mai sus, trebuie puse clientului, pentru a ne da seama care sunt aşteptările stăpânului:

a)      care sunt relaţiile acestuia cu animalul;

b)      dacă proprietarul are sau nu cunoştinţe despre cerintele speciei;

c)      de ce şi-a ales o anumită rasă şi de ce l-a ales pe căţelul respectiv;

d)     dacă a mai deţinut câine sau alte animale de companie;

e)      dacă este informat asupra necesităţilor pe care le are un câine, asupra comportamentului specific şi asupra problemelor care pot apărea în perioada “adolescenţei” canine;

f)       dacă deţine cunoştinţe asupra rasei pe care şi-a ales-o;

g)      cine consideră că este vinovat pentru comportamentul câinelui;

h)      care sunt relaţiile câinelui cu membrii familiei  (pe cine respectă, de cine se teme, pe cine urăşte, pe cine consideră superior şi de ce; proprietarul trebuie pus să explice acest tip de comportament;

i)        ce îi place câinelui şi de ce se teme cel mai mult şi ce “istorii” neplăcute a trait;

j)        întrebări despre rutina zilnică a animalului şi despre mediul în care trăieşte (unde este ţinut, cu cine rămâne câinele in timpul zilei, cât timp petrece afară pe zi, ce face câinele la plimbare, dacă are prieteni printre căţei, cum este hrănit şi de câte ori pe zi urinează şi defecă);

Acestea sunt doar câteva întrebări din care practicianul îşi poate da seama cât de bine este acomodat proprietarul cu cerinţele câinelui.

O alta serie de întrebări va lămuri care este activitatea animalului pe perioada cât este lăsat singur acasă şi cum este întreţinut animalul:

a)      ce face animalul când este lăsat singur acasă;

b)      daca animalul este lăsat liber în toată casa sau este închis într-un spaţiu restrâns (debara, baie, bucătărie, cuşcă etc.);

c)      modul cum îşi iau stăpânii la revedere de la câine când pleacă de-acasă şi cum se comportă când revin;

d)     unde doarme animalul;

e)      ce schimbări în rutina zilnică a câinelui au intervenit în ultima perioada.

Alte întrebări vor testa responsabilitatea proprietarului în ceea ce priveşte sănătatea animalului:

a)      daca animalul este vaccinat;

b)      daca suferă de afecţiuni cronice (alergoze, boli degenerative, afecţiuni genito-urinare, boli metabolice etc.);

c)      ce interenţii chirurgicale a suferit animalul;

d)     când a făcut animalul ultimele analize de laborator etc;

Ultima serie de întrebări va încerca să lămurească natura comportamentului nedorit:

a)      descrierea pe larg de către proprietar a comportamentului nedorit;

b)      întrebări despre exprimările vocale şi posturale şi, în acest caz, medicul trebuie să se asigure că proprietarul ştie despre ce vorbeşte;

c)      descrierea unor incidente recente şi frecvenţa cu care acestea se repetă;

d)     un istoric al proprietarilor anteriori (dacă este cazul);

e)      terapii comportamentale anterioare (dacă este cazul);

f)       vârsta la care au apărut primele manifestări comportamentale nedorite;

g)      modificări recente ale manifestărilor comportamentale;

h)      descrierea gradului de interacţiune între proprietar şi câinele său.

Răspunsul la aceste întrebări se va înregistra într-o fişă de observaţie de tipul celei de mai sus, fişă ce poate fi îmbunătăţită în funcţie de interesele terapeutului. Acolo unde proprietarul poate prezenta în sprijinul spuselor sale şi casete video, audio sau poze, ele sunt mai mult decât binevenite şi chiar indicate.

---

[1] Chestionarele au fost, în parte, adaptate din literatura medicală de specialitate, în parte de concepţie personală.

Epidemiologia tulburărilor comportamentale la câini

Coabitarea, în bună înţelegere, între animalele de companie şi proprietarii lor reprezintă, în multe cazuri, o încercare dificil de depăşit. În multe situaţii, proprietarii nu sunt suficient de informaţi atunci când se hotărăsc să adopte un animal de casă, iar în altele, animalele introduse în locuinţă nu reuşesc să se adapteze normelor de coabitare impuse de proprietar, caz în care se alege soluţia plasării animalului către o altă familie, atunci când nu se cere chiar eutanasia lui. Iată de ce considerăm că studiile privitoare la răspândirea aspectelor comportamentului deviat al animalelor de casă şi a încercării limitării neajunsurilor ce derivă din acesta sunt necesare şi obligatorii, pentru a-i putea informa şi educa atât pe proprietarii de asfel de animale, cât şi pe specialiştii în medicină veterinară.

Dacă în cercetarea privitoare la sănătatea mintală a oamenilor sunt implicaţi specialişti din diverse ramuri: etologi, sociologi, psihologi sociali şi psihiatri, în cercetarea psihopatologiei animalelor de companie singurul angrenat în studiile epidemiologice este medicul veterinar, şi acesta numai în măsura în care este interesat de problemele comportamentale pe care le ridică animalele de casă.

Cunoaşterea numărului de animale afectate şi a caracteristicilor unei afecţiuni în populaţia canină devine indispensabilă pentru controlul ştiinţific, inclusiv pentru instituirea unui program real şi eficient de profilaxie specifică, dar şi nespecifică. Corespunzător acestei realităţi, epidemiologia patologiei comportamentale canine este importantă în practică atât pentru depistarea factorilor de risc în apariţia deviaţiilor de comportament, cât şi datorită necesităţii elaborării unor programe “educative”, cu rol “psihoprofilactic”, şi “psihoigienic” la animalele tinere, în vederea preîntâmpinării instalării unor astfel de probleme la câinele adult. Din păcate însă, studiile de epidemiologie a tulburărilor comportamentale la animale sunt greu de efectuat, din practica personală, dar şi evaluând părerile comportamentaliştilor, noi identificând mai multe dificultăţi cu care cercetătorul se poate întâlni în clinică şi pe care le prezentăm mai jos:

-          cei mai mulţi dintre proprietarii de animale de companie nu se adresează veterinarului pentru astfel de probleme;

-          evidenţa populatiei de animale de companie este greu de ţinut, în condiţiile în care nu există obligativitatea înscrierii animalelor pe listele medicilor veterinari, în aşa fel încât să existe o evidenţă globală a animalelor de casă;

-          variabilitatea demografică este considerabilă, deoarece nu toate segmentele populaţiei suferă aceeaşi incidenţă a tulburărilor comportamentale, factori ca vârsta, sexul, temperamentul, clasa de lucru, modul de întreţinere, tratamentul familial aplicat influenţând şansele de a dezvolta astfel de disfuncţii;

-          modul de întreţinere a animalelor diferă, patologia comportamentală a animalelor întreţinute la curte diferind de cea a câinilor deţinuţi în locuinţe şi aflaţi în strânsă coabitare cu proprietarul.

Epidemiologia[1] comportamentală a animalelor reprezintă un domeniu interdisciplinar, derivat al epidemiologiei şi al psihopatologiei animale, studiind raporturile existente între comportamentul normal şi cel deviat; ea operează cu termeni aparte ce necesită prezentare şi explicare. Vorbim aici despre prevalenţă[2],  incidenţă[3] şi  expectanţă[4] ce alcătuiesc împreună indicii epidemiologici ai tulburărilor comportamentale într-o populaţie, în cazul nostru, cea canină. Ei exprimă, procentual, factorii care influenţează şi determină riscul apariţiei comportamentului deviat printre câinii de companie, prin raportarea indivizilor din populaţia luată în studiu la 100 sau 1000 de indivizi.

Indicii epidemiologici servesc la descrierea cât mai completă a deviaţiilor comportamentale ce evoluează în populaţia studiată, în raport cu caracteristicile temporale (perioada din an în care deviaţiile se manifestă mai pregnant, ex.: fobiile la tunete sau petarde); teritoriale sau de mediu (arealul  în care acestea se dezvoltă, ex.: la câinii întreţinuţi la curte sau în condiţii de apartamente la bloc); caracteristicile individuale (vârsta, sexul, serviciul, gradul de instruire etc).

Incidenţa este calculată în unitatea de timp: trimestru, sezon, an etc. şi, din acest punct de vedere, ea poate fi considerată mai puţin importantă pentru epidemiologia comportamentală interesând, în special, frecvenţa cazurilor, iar nu perioada în care apar. Incidenţa ar avea sens să fie luată în calcul în urma experimentării unor programe de metafilaxie, profilaxie sau psihoigienă aplicate, urmate de o evaluare epidemiologică a numărului  de animale ce prezintă comportament deviat, manifestat ulterior experimentului.

Totodată, metodologia cercetării epidemiologice presupune şi impune considerarea animalelor de companie ca făcând parte dintr-o populaţie din care se investighează eşantioane, eşantionul fiind reprezentat de un grup de indivizi aleşi randomizat, după diverse criterii pe care epidemiologul le consideră relevante pentru deviaţia comportamentală pe care doreşte s-o investigheze, în scopul determinării indicilor epidemiologici ai anumitor aspecte sau deviaţii comportamentale.

 Dacă în cercetarea epidemiologică umană structura populaţiei este aceeaşi peste tot, în studiile de epidemiologie animală trebuie recurs la artificii, analogii şi aproximări, un exemplu fiind acela de a considera ca alcătuind o populaţie: totalitatea animalelor de companie dintr-o localitate, totalitatea animalelor dintr-un sector, totalitatea pacienţilor unui cabinet veterinar etc., prin urmare, rezultatele obţinute de cercetător ar putea fi aproximative.

Modelele de studii epidemiologice sunt în acord cu tehnica cercetării epidemiologice din psihiatria umană, iar investigarea cazurilor se poate executa prin screening[5] comportamental (sau psihiatric). Pentru realizarea screeningului, se utilizează chestionare cuprinzând o serie de întrebări considerate relevante pentru deviaţia comportamentală investigată de către cercetător. Acelaşi gen de chestionare se folosesc şi în clinică, atunci când se ia anamneza unui caz prezentat pentru o consultaţie de specialitate.

Sondarea prin screening poate fi de tip pasiv, presupunând înregistrarea datelor culese din cabinete veterinare sau spitale de animale (metodă greoaie şi irelevantă ce furnizează date incomplete sau sumare, datorită subiectivităţii celui care a înregistrat datele; chiar şi acest impediment acceptat, metoda nu este aplicabilă în condiţiile medicinii veterinare româneşti, unde studiile asupra comportamentului animal sunt aproape inexistente) sau activ, prin înregistrarea datelor de interes chiar de către cercetătorul ce întreprinde studiul, prin chestionarea clienţilor ce se prezintă cu animalele spre examinare.

 Cunoaşterea modelului de comportare normală a speciei animale pentru care se întocmeşte fişa de observaţie comportamentală este obligatorie, în funcţie de abaterile individuale de la comportamentul normal, putând stabili atât întrebările pe care să le  cuprindă anamneza, cât şi să se fixeze, ulterior,  diagnosticul.

---

[1] Epidemiologia reprezintă studiul gradului de apariţie, distribuţie şi control al bolilor într-o populaţie, cu verificarea

   ipotezelor etiologice şi a mecanismelor ce condiţionează distribuţia acestor deviaţii într-o populaţie.

[2] Prevalenţa (epid.): numărul total de bolnavi existenţi la un moment dat într-o colectivitate.

[3] Incidenţa (epid.): totalitatea cazurilor noi de îmbolnăvire înregistrate într-o colectivitate, în unitatea de timp (an,

  semestru, trimestru, sezon etc.).

[4] Expectanţa.: indice epidemiologic,  exprimând probabilitatea ca un individ dintr-o anumită categorie de vârstă să dezvolte o anumită deviaţie comportamentală, de-a lungul vieţii. Incidenţa, prevalenţa şi expectanţa servesc la alcătuirea statisticilor privitoare la evoluţia devianţei comportamentale în populaţia investigată.

[5] Screening: triaj, anchetă; se utilizează pentru diferenţierea şi trierea pacienţilor aparent sănătoşi, de cei cu probleme

   comportamentale şi presupune intervievarea structurată pe baza unor chestionare specifice pentru deviaţia

   comportamentală investigată.

Etiopatogeneza comportamentului deviat (II)

Etiopatogeneza tulburărilor de comportament dobândite în timpul dezvoltării sociale

În perioada “copilăriei”, câinii (ca toate fiinţele, de altfel) deprind viaţa socială în mod esenţial, prin imitarea câinilor adulţi lângă care cresc şi în care manifestă încredere. Pentru o dezvoltare socială normală, ei au nevoie de acest arbitraj moderator al adulţilor, de la care să înveţe comportamentul specific. La vârsta adolescenţei, sau chiar mai devreme la câinii de companie, perioadă numită şi de socializare, mama se detaşează de pui, obligându-i să vină în contact şi cu alţi adulţi şi, astfel, să înveţe să se comporte ei înşişi ca adulţi. În lipsa acestui fenomen, se prejudiciază maturizarea comportamentală a individului, cât şi căpătarea şi/sau însuşirea conduitei sociale, de grup specific sau de convieţuire alături de oameni, a viitorului câine adult, putând considera chiar că acesta este, în marea majoritate a cazurilor, punctul de plecare în apariţia devierilor de comportament.

 Separarea precoce de mamă, chiar creşterea în absenţa mamei, de către om, se reflectă într-o izolare socială şi senzorială, cu repercusiuni evidente asupra comportamentului social. Îşi fac astfel apariţia, la câinele tânăr, manifestări impulsive sau devastatoare, instalarea unui deficit de autocontrol, apariţia stărilor de anxietate în absenţa unei prezenţe vii sau a proprietarului, atunci când căţelul este lăsat singur, pe perioade variabile de timp.

Sistematizând, trei sunt entităţile pe care căţelul, privat de suportul şi modelul matern, le poate dezvolta: sindromul de hipersensibilitate-hiperactivitate, sindromul de privare senzorială şi sindromul anxietăţii de separare.

Vom trata, sumar fiecare dintre aceste sindroame, insistând asupra mecanismelor şi manifestărilor mai importante.

Sindromul hipersensibilitate - hiperactivitate reflectă, în general, deficienţele în capacitatea adaptativă a individului, la situaţiile în care este implicat de-a lungul vieţii. La baza acestui sindrom se poate afla o dereglare a sistemului dopaminergic, responsabilă de comportamentul impulsiv şi devastator al căţelului, dar, în acelaşi timp, nu este de neglijat nici componenta genetică (deşi n-a fost demonstrată încă, se poate observa că acest sindrom apare, mai degrabă, la câinii din rasele de vânătoare, indiferent de talie, extrem de agili şi la Labradori); factori secundari, cum ar fi: vârsta redusă a mamelor la montă (ele însele deficitare în conduita socială potrivită, pe care să le-o împărtăşească şi puilor), căţei supranumerari (mama neputându-se ocupa de toţi căţeii din cuib), îngăduinţa exagerată a mamelor din diferite rase, privitoare la activităţile puilor, toţi conlucrează în apariţia a astfel de cazuri.

Manifestările cele mai vizibile în cadrul acestui sindrom sunt hiperactivitatea motorie, odată cu reducerea fazei de inhibiţie, marcată prin diminuarea severă a timpului alocat odihnei, precum şi printr-un deficit global de autocontrol, ca reacţii exagerate la diverşi stimuli. Considerând că, într-o secvenţă comportamentală normală, există trei faze: faza apetitivă, faza consumatoare şi faza de oprire, câinii afectaţi de acest sindrom se comportă ca şi când nu şi-ar fi însuşit a treia fază, cea de oprire.

Sindromul de privare senzorială îşi are etiologia în afectarea homeostaziei senzoriale, rezultantă a fazei de socializare a căţelului. Aceasta se instalează încă de la vârsta de trei săptămâni, durând până în jurul vârstei de trei-patru luni de viaţă. Ea reflectă o discrepanţă totală între mediul de viaţă din perioda evolutivă ca pui (hipostimulant) şi mediul de viaţă definitiv (hiperstimulant). Perturbarea informaţiei senzoriale a căţelului determină o atrofie în conexiunile neuronale, rezultând, de aici, perturbarea repertoriului comportamental specific.

Se disting trei faze morbide, constitutive, în componenţa acestui sindrom: fobia ontogenă, anxietatea de privare şi stadiul depresiv; aceste trei stadii se instalează progresiv. O frecvenţă mai ridicată a sindromului de privare a fost remarcată la rasele Beauceron, Doberman, Bouvier de Flandra, precum şi la majoritatea raselor de talie mică.

Sindromul anxietăţii de separare îşi are originea în infantilismul comportamental social, regăsit la câinele care nu-şi poate însuşi comportamentul de adult, având la origine separarea precoce de mamă şi izolarea socială şi senzorială a individului; căţelul conservă ataşamentul primar faţă de o fiinţă anume (om sau un alt animal de companie) şi nu-şi poate forma ataşamentul de grup social. Absenţa maturizării sociale împietează asupra autonomiei cognitive a câinelui, sindromul instalându-se în perioada prepubertăţii, uneori persistând toată viaţa, dacă proprietarul nu este informat în materie şi în măsură să corecteze aceste deficienţe.

In cadrul anxietăţii de separare se disting două stadii:

-          stadiul productiv, caracterizat prin crize de anxietate, în timpul cărora se pot observa vocalizări (urlete, lătrături), distrucţii în locuinţă (în special asupra obiectelor aparţinând proprietarului), eliminarea dejecţiilor în locuinţă, în mod intenţionat (deşi s-ar putea presupune în acest obicei şi o componentă a comportamentului de marcare şi delimitare a teritoriului propriu);

-          stadiul deficitar, în care caracteristică este anxietatea permanentă, fără manifestările pomenite mai sus, dar al căror loc este luat de acte autodistructive obsesivo-compulsive (lichomanie, ticul suptului etc.), ca activităţi de substituţie.

Anxietatea de separare va fi descrisă mai pe larg în capitolul dedicat prezentării deviaţiilor de comportament socioetologic.

Etiopatogeneza tulburărilor de comportament idiopatice, simptomatice sau secundare unor boli neurologice

Bolile funcţionale şi organice ale sistemului nervos pot contribui, şi ele, la modificarea obiceiurilor, îndeosebi a celor  sociale. Dintre ele, encefalopatiile pot avea la bază varii intervenţii ale unor factori externi: fizici (mecanici, termici), chimici (minerale şi substanţe organice, cu efecte carenţiale, toxice sau alergice), biologici (virusuri, bacterii, paraziţi, ciuperci sau produşi ai acestora, cu efecte infecţioase toxice sau alergice) ş.a. sau ale unor factori interni: psihogeni (mai importanţi la om, decât la animale) circulatori (hemoragii, infarctizări, tulburări de hemodinamică), respiratori (hipoxie de ordin respirator sau cardiac), mecanice (tumori, chişti, hidrocefalie), metabolici (dismetabolii sistemice ale sistemului nervos sau/şi ale altor organe), malformaţii congenitale (cu sau fără determinism genetic), endocrine (disfuncţii hormonale) etc. Intervin rareori disfuncţiuni sau leziuni neuromedulare sau de trunchiuri nervoase ori receptori în determinismul etopatologic.

Leziunile neurologice pot fi distructive, iritative sau generatoare de stimulări excesive ale structurilor sistemului nervos. Cel mai frecvent întâlnite sunt leziunile distructive, la rândul lor manifestate sub două forme: suprimări de acte integrative (obiective - acte reflexe şi subiective - fapte de conştienţă, îndeosebi exagerări de mobilitate) şi forme denotând hiperactivitate de tip psihonevrotic. Şi unele, şi celelalte pot fi definitive sau tranzitorii.

Tulburările comportamentale datorate encefalopatiilor pot lua aspectul unor schimbări de personalitate, prurit şi automutilare, hiperkinezii, “prinderea muştelor”, tulburări ale ciclurilor de somn cu trezire şi eliminare a dejecţiilor. Vom specifica, pe scurt, natura unora dintre tulburările enumerate mai sus.

Atacurile agresive neprovocate, în cadrul cărora se pot cita trei entităţi morbide: sindromul furiei; sindromul dezorientării agresive la trezirea din somn; sindromul agresiunii în urma căderii mentale. Toate aceste manifestări, a căror etiologie nu se cunoaşte, au drept caracteristică episoadele de agresiune idiopatică severă.

Pruritul şi automutilarea sunt, rareori,  expresia dermatozelor psihogene, apărute în absenţa oricărei leziuni, doar ca urmare a plictiselii sau a anxietăţii; obişnuit sunt manifestări de dermatite, parazitism şi prurit esenţial etc. În categoria dermatozelor psihogene pot fi încadrate cele secundare: lichomania, inclusiv dermatitele acrale de lins, sugerea flancului sau muşcatul cozii (atunci când nu se datorează episoadelor subepileptice).

Hiperkineziile sunt descrise la câinii superreactivi, dificil de antrenat, neresponsivi la tranchilizante (dar care răspund la amfetamine), care prezintă şi alte anomalii neurofiziologice (hipersenzitivitate alimentară, alterări în sistemul neurotansmiţătorilor).

“Prinsul muştelor”, menţionat doar la o varietate de rase, se manifestă uneori în episoade de anxietate sau halucinaţii vizuale.

Tulburările de somn se pot referi la episoadele de narcolepsie, nevoie irezistibilă de somn, eventual cu perioade scurte şi abrupte de slăbiciune musculară, precedate de excitaţie, deşi animalul pare conştient; cauzele pot fi diverse leziuni, din perioada perinatală sau de mai târziu.

Obiceiurile de eliminare aberante pot avea un fundament organic, dar şi psihonevrotic. Când este incriminată numai urinarea necorespunzătoare poate fi vorba doar de o componentă învăţată, deprinsă în urma evoluţiei unei boli, care s-a manifestat, printre altele, şi prin astfel de semne. Pentru incontinenţa urinară şi de defecare, originea deviaţiei este mai frecvent medulară sau endocrino-vegetativă. Bolile inflamatorii ale organelor zonei lombare şi pelvine (enteritele, colitele, nefritele, uretritele, cistitele, prostatitele, vaginitele etc.), toate pot determina şi deviaţii de eliminare a dejecţiei.

Cauzele neurologice ale incontinenţei urinare pot imprima, între altele,  dissinergia vezico-sfincteriană[1], lissencefalia[2], alteori paralizia medulară, vagotonia pelvină ş.a. Ureterele ectopice se observă, uneori, la femelele tinere, malformaţia fiind de natură congenitală. Şi în urma unor intervenţii chirugicale asupra organelor din zona pelvină (ovariectomia, cistotomia, uretrostomia perineala etc) se poate instala incontinenţa urinară, ca urmare a distrugerii filetelor nervoase ale zonei sau a formării aderenţelor pelvine. Incontinenţa urinară aparută ca urmare a ovario-histerectomiei, dependentă de nivelul estrogenilor, are exclusiv determinare hormonală, mai frecventă la rasele de vânătoare şi la rasele grele.

Incontinenţa fecală poate fi reflexă în caz de “colon iritabil”, dependentă de  disfuncţia cognitivă din demenţa senilă, ca şi de eventuala retardare mintală la animalele care nu pot învăţa să defece afară sau doar traumatică (hernia perineală, traumatismele zonei anale.

Putem concluziona, în urma prezentării de mai sus, că natura deviaţiilor de comportament socio-etologic la câinii de companie este extrem de variată. De aceea,  stabilirea unui diagnostic de certitudine este aşa de anevoioasă, implicând mult discernământ şi pricepere din partea clinicianului comportamentalist.

În cele ce urmează, vom prezenta principalele deviaţii comportamentale de la câini, cu care clinicianul se confruntă cel mai frecvent în practică.

---

[1] Dissinergia reflexă: nesincronizarea mecanismelor de eliminare între musculatura detrusoare si sfincterul vezical

  extern, ca urmare a incompetenţei sfincterului, vezica urinară golindu-se automat când atinge starea de plenitudine.

[2] Lissencefalia: absenţa circumvoluţiunilor cerebrocorticale.