Când ne referim la teritoriul unui câine, înţelegem prin acesta atât locul pe care câinele s-a obişnuit să-l ocupe în casă sau în curte, el reprezentând teritoriul “fix”, cât şi teritoriile “mobile”, respectiv locul de joacă sau de plimbare, din afara locuinţei sau curţii, precum şi interiorul automobilului proprietarilor [32, 90, 93]. Agresivitatea întâlnită în acest cadru este una normală, specifică, fără a putea fi suspectată că este de natură patologică. Ea nu ţine de tulburări de personalitate, ci de instinctul posesiv, se exprimă numai în cadrul unui teritoriu perceput de câine ca fiind personal, asupra căruia doreşte să deţină controlul absolut. Chiar dacă nu au un teritoriu propriu, ţine de psihologia câinilor să-şi delimiteze rapid unul, într-un loc unde rămân fie şi numai pentru câteva ore. Am întâlnit agresivitatea teritorială, într-o formă de manifestare moderată, la un procent ridicat dintre câinii întreţinuţi în curte (27 cazuri, dintre care 12 câini ce prezentau agresivitate de protejare a teritoriului au sfârşit prin a-l muşca pe intrus) şi la un procent mai mic la câinii de apartament (doar la 38 dintre animale din totalul câinilor luați în studiu, dintre care doar 5 câini au recurs la muşcătură); în total, agresivitatea teritorială a fost înregistrată la 65 de indivizi canini, reprezentând 63,10% din totalul câinilor agresivi cercetaţi de noi. Acest tip de agresivitate a fost manifestată faţă de persoanele necunoscute care au încercat să pătrundă în curte sau în apartament, fără să se asigure de protecţia proprietarilor. Am considerat că acest tip de manifestare poate fi interpretată drept una normală, reactivă, chiar dacă s-a soldat cu muşcături.
Exprimarea respectivului tip de agresivitate a fost mai ales sonoră, prin lătrat sau mârâitură, dar, în orecare măsura, şi posturală, prin mimică, privire fixă, dezgolirea danturii, piloerecţie, sau chiar muşcătură.
Am înregistrat însă şi cazuri care ieşeau din acest context şi care frizau patologicul, în care un individ canin punea stăpânire pe un teritoriu din locuinţă, nemaipermiţând accesul proprietarilor la el, temerarii riscând să fie atacaţi grav.
De regulă, acest tip de agresiune nu evolua de sine stătător, ci era în strânsă legătură cu agresivitatea de dominanţă, iar uneori, cu cea maternală și cu cea protectivă sau posesivă. De altfel, am considerat agresivitatea teritorială a unor câini ca făcând parte constitutivă din complexul agresiunii de dominanţă, întotdeauna aceasta evoluând în contextul în care câinele se consideră superior persoanei sau animalului pe care le agresează.
Acest tip de agresionare l-am întâlnit, în special, la rasele mici de talie, de cele mai multe ori teritoriul putând fi “încălcat” doar de persoana preferată din familie. Doar patru cazuri de acest fel ne-au fost relatate, cu amănunte, de către proprietari, rasele implicate fiind un Cocker spaniel, un metis de Bichon, un metis de Zeidenpinch şi un metis de Pekinez.
Vom prezenta, drept studiu de caz, pe cel mai reprezentativ dintre ele: metis Zeidenpinch (Miki, M, intact sexual, 9 ani), a dezvoltat agresivitate teritorială în dormitorul apartamentului, muşcând de două ori pe soţul proprietarei, la încercarea acestuia de a intra în dormitor, pentru a merge la culcare. Proprietarii au observat că acest lucru se întâmpla ori de câte ori uitau uşa dormitorului deschisă şi câinele pătrundea primul în dormitor. Agresivitatea prin muşcătură nu era arătată şi soţiei de care câinele asculta, în general, şi pe care probabil că o considera superioară ierarhic, dar nici chiar soţia nu-l putea determina pe câine să părăsească dormitorul, dacă acesta se instalase deja acolo, fiind, la rândul ei, atenţionată prin mârâieli şi piloerecţie.
Din manifestările câinelui, putem deduce că animalul prezenta, pe lângă agresivitatea teritorială, şi fenomenul de dominanţă asupra proprietarului pe care îl tolera în restul locuinţei, îl accepta drept însoţitor la plimbare, dar tindea la a-i uzurpa locul în familie, în special în dormitor. Datorită faptului că nu s-a încercat corectarea acestui comportament nici prin educaţie, nici prin pedepsire, câinele şi-a “întărit”[1] acest obicei care a devenit constant.
Agresivitatea teritorială poate să apară uneori şi împotriva altor animale: câini sau alte mamifere ori păsări care pătrund într-o curte păzită de un alt câine. Şi la plimbare, în locurile marcate de câinele de companie drept personale, se pot isca conflicte agresive de apărare a teritoriului, 17 proprietari de masculi şi femele relatând despre astfel de situaţii în care a fost implicat animalul lor şi în care, încercând să intervină în tranşarea conflictului între câini, au fost muşcaţi de propriile lor animale (situaţia încadrându-se în tipicul agresiunii de frică sau a agresiunii redirecţionate).
Agresiunea arătată de astfel de câini se poate intensifica la orice formă de atac sau de impunere cu forţa a unor graniţe, câinele având foarte clare în minte limitele pe care le percepe drept personale. Şi în astfel de cazuri, pare că agresiunea teritorială a evoluat însoţită fie de agresiunea din frică, fie de cea posesivă, fie de complexul de dominanţă.
Încercând o comparaţie a datelor înregistrate de noi, cu date din literatură, am găsit referiri care ne-au confirmat părerile pe această temă. De exemplu, Cyntia Kagarise Sherman ş.a. [71], iniţiind un studiu asupra agresivităţii între câini, la Clinica Comportamentală a Universităţii Cornell, a comunicat următoarele date: cele mai multe plângeri privitoare la agresivitatea între câini şi cea protectivă au fost cele referitoare la câinii care locuiau în aceeaşi locuinţă (73 cazuri), pe când agresiunea între câinii străini a fost de 66 de cazuri. Câinii care au pornit lupta erau de rasă pură în 70 dintre cazuri (71%), iar dintre aceştia Ciobăneştii germani erau cei mai numeroşi: 38 de cazuri.
Conform aceluiaşi studiu, agresiunea în locuinţă a fost mai rară între rasele “jucărie” (de talie mică, de companie) [93] şi printre rasele sportive (de curse) şi mai frecventă printre rasele ciobăneşti, ori alte rase grele. Rasele de terieri prevalau între rasele care declanşau luptele din exteriorul locuinţei. În general, mai mult femelele ar fi iniţiat luptele din interior, pe când luptele din afară ar fi fost iniţiate, în special, de masculi. Dintre câinii care au pornit luptele în locuinţă, 58% ar fi fost mai tineri, iar 59% ar fi fost de mai curând sosiţi în locuinţă, decât victimele lor.
Atacurile agresive din locuinţă s-au dovedit a fi mai dramatice (în privinţa prejudiciilor) decât cele din afară; luptele dintre femelele ce împărţeau acelaşi spaţiu ar fi fost mai severe decât cele altor combinaţii combatante.
Emoţiile create de anumite evenimente este posibil să fi declanşat, în cele mai multe dintre cazuri, bătăliile din locuinţă.
Complexitatea problemei reiese şi din relatările făcute de Podberscek şi col. [109], în urma unei analize globale, concluzionând că agresivitatea s-ar înscrie, mai degrabă, în şase grupe variabile:
a) protectivă (protecţia personală sau a proprietarilor);
b) protectivă (a teritoriului);
c) intraspecifică (cu câinii necunoscuţi);
d) competitivă;
e) posesivă;
f) de dominanţă.
În cele mai numeroase dintre cazuri, câinii dezvoltă agresivitate de protecţie a teritoriului, procentul de apariţie situându-se la 45,7%. Interpretarea datelor noastre este, în mare, concordantă cu sistematizarea de mai sus.
Privitor la tratamentul acestui tip de agresivitate, aceiaşi autori recomandă tehnici de corectare ca desensibilizarea şi contracondiţionarea, precum şi lecţiile de însuşire a obedienţei, ca fiind cele mai eficiente. După tratament, 56% dintre câinii agresivi în interior au putut locui împreună dacă se aflau sub observaţie, pe când 76% dintre câinii care manifestă agresiune în mediul exterior ar putea sta împreună, dacă ar fi ţinuţi în lesă.
Am observat la unii dintre proprietarii cu care am discutat tendinţa de a încuraja manifestările agresive legate de teritorialitate, atât la câinii întreţinuţi la curte, cât şi la cei din apartamente, precum şi faptul că nici unul dintre ei nu şi-a prezentat câinele la lecţii de dresaj pentru învăţarea atacului la persoană. Toţi au considerat agresiunea arătată ca urmare a protejării teritoriului, ca fiind ceva normal, specific şi convenabil pentru proprietarul în cauză. Această atitudine adoptată de către proprietari ni se pare periculoasă, în lipsa stăpânirii corecte a unui model de comportare canină adecvată şi a deţinerii unui control fără putinţă de tăgadă, asupra câinelui deţinut. În cazul în care conflictele agresive iau amploare şi proprietarul nu stăpâneşte animalul în mod corespunzător, el riscă să se confrunte cu nesupunerea animalului şi cu instalarea unei situaţii de dominanţă din partea câinelui, putând duce, în alte ocazii, chiar la atacul asupra proprietarului.
În ce priveşte agresiunea teritorială manifestată de indivizi din rasele de câini mici, am remarcat că fenomenul este tratat cu amuzament de către proprietari, deşi, în multe cazuri, astfel de agresiune se poate solda cu muşcătură.
[1] Întărirea presupunea însuşirea unei învăţări de durată, ea putând fi, după aspectele arătate, de două feluri: pozitivă, atunci când câinele stabileşte o relaţie pozitivă între obicei şi consecinţe şi negativă, când între obiceiul practicat şi consecinţele câinele va percepe o relaţie negativă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu