Agresivitatea canina (1) Generalitati

Agresivitatea canină s-a aflat în ultimul deceniu în atenţia comportamentaliştilor veterinari în mai mare măsură decât celelalte deviaţii comportamentale, datorită numărului foarte mare de atacuri cu potenţial agresiv ale câinilor asupra oamenilor, unele dintre acestea de mai redusă gravitate, dar altele fatale, mediatizate intens de presa scrisă şi audio-vizual.

Urmărind problema de-a lungul ultimului deceniu, fără să dispunem de o statistică la noi, dar înregistrând comunicatele de presă, atacurile fatale au venit mai ales din partea câinilor aparţinând raselor de talie mare, unii făcând parte din rase cu potenţial agresiv ridicat, în plus şi dresaţi pentru atac la persoană sau pentru paza obiectivelor. Acest fapt a generat, şi la noi, reglementarea deţinerii şi circulaţiei câinilor agresivi printr-o ordonanţă de urgenţă care, din păcate, nu este respectată şi aplicată cu responsabilitate, fapt ce duce la semnalarea de noi atacuri agresive, uneori fatale.

Anual, la nivelul întregii ţări, centrele antirabice teritoriale înregistrează mai mult de 20000 de persoane muşcate sau zgâriate de animalele de companie, câini sau pisici, majoritatea victimelor fiind atacate chiar de către propriile animale.

La nivel mondial, socotim plauzibile cele comunicate de comportamentaliştii străini, identificaţi de noi în bibliografia studiată: Sacks şi col. au comunicat într-un studiu, extins pe o perioadă mai mare de 20 de ani (1979-1998), că 238 de oameni şi-au pierdut viaţa în urma atacurilor agresive ale câinilor, rasele cele mai implicate în aceste atacuri fiind Pit-Bull şi Rotweiller.

Şi B. Hart, într-un forum al Asociaţiei Medicilor Veterinari Americani, axat pe tema câinilor agresivi, atrage atenţia asupra faptului că 1-3 milioane de oameni sunt muşcaţi anual în Statele Unite, devenind necesară o legislaţie strictă asupra deţinerii şi circulaţiei câinilor agresivi, idee care este reluată şi comentată, oferind soluţii, şi de către Gelle (Franţa) şi Netto ş. a. (Olanda).

Din motivele expuse anterior, considerăm necesar să tratăm in extenso acest tip de deviaţie comportamentală, datorită prejudiciilor pe care acest comportament anormal le poate aduce atât persoanelor atacate de câinii agresivi, cât şi proprietarilor de astfel de animale.

 Generalităţi ca etiologia, simptomatologia, tipologia şi diagnosticul tipurilor de atacuri agresive vor fi prezentate într-o primă parte, urmând ca în partea finală să fie prezentată agresivitatea pe tipuri, exemplificată cu aspectele cele mai sugestive pentru modificarea comportamentală în cauză cu care ne-am confruntat în practică.

Agresivitatea canină reprezintă o caracteristică a speciei, exprimată potrivit sau nu, în funcţie de contextul în care se manifestă. Ea poate apărea când câinele se simte ameninţat, când doreşte să-şi impună punctul de vedere, dar şi ca o expresie a unei stări patologice sau când animalului i se impun anumite restricţii. Conflictul ce se derulează poartă numele de conflict agresiv, finalitatea unui astfel de act fiind dezbaterea agresivă sau capitularea. Atacul neprovocat, brusc, din partea animalului, poartă numele de agresiune.

În contextul potrivit, agresivitatea reprezintă o reacţie normală de răspuns la o solicitare exterioară (de ex. apărarea proprie sau frica), dar şi pentru apărarea stăpânilor sau a locuinţei. Dacă agresivitatea se manifestă numai în astfel de împrejurări, ea este considerată, atât de către etologi, cât şi de proprietari, una corespunzătoare, acceptabilă, presupunând implicarea unei capacităţi decizionale din partea câinelui, respectiv de percepţie corespunzătoare în legătură cu ce se-ntâmplă în jurul său. Acţiunile agresive ale câinelui, în afara unor astfel de contexte, sunt considerate a fi înscrise în sfera comportamentului deviat al speciei.

Atunci când se investighează agresivitatea unui individ, în scopul prognosticării unor eventualele rezultate curativo-profilactice, trebuie ţinut cont de următorii factori comportamentali: vârsta animalului la data declanşării agresivităţii, durata manifestărilor agresive, intensitatea atacului agresiv (luptei), frecvenţa recurenţei, statusul neurologic şi hormonal al animalului (intact sau castrat).

Etiologia agresiunii, incluzând adesea diverse influenţe favorizante, colaterale, este greu de precizat; s-au vehiculat date în ceea ce priveşte transmiterea agresivităţii pe cale genetică, de la mamă la produşii de concepţie, dar cercetările ulterioare n-au reuşit să dovedească aceste supoziţii, avansând numai presupuneri că agresivitatea moştenită genetic ar putea fi cauza apariţiei unor rase de câini mai agresive decât altele. În schimb, mediul de viaţă al animalului şi modelul temperamental îşi pun amprenta în comportamentul, ca adult, al animalului. Sub rezerva aceasta, vom încerca să explicăm, în cele ce urmează, cauzele ce favorizează instalarea agresivităţii la câinii de companie.

Interacţiunea între manifestările agresive şi statusul hormonal este complexă, cei mai mulţi comportamentalişti raportând că, cel mai puternic modulator al agresivităţii este testosteronul, hormonul sexual masculin.

Facilitarea hormonală dată de prezenţa testosteronului la masculi şi absenţa lui la femele predispune, cel mai adesea, la atacuri, putându-se suspecta o bază androgenă pentru apariţia acestei deviaţii. Testosteronul acţionează ca un modulator al comportamentului care-i face pe câini să reacţioneze mai intens, mai rapid şi pentru o mai lungă perioadă de timp. Din datele comunicate în practică, s-a observat că, în reacţia agresivă către persoane sau conspecifici, masculii necastraţi vor fi primii care vor iniţia o formă sau alta a atacului agresiv: mârâit, lătrat, piloerecţie, adoptarea postúrilor specifice .

Deşi majoritatea crescătorilor de câini şi a medicilor veterinari de la noi agreează ideea că masculii care n-au trăit experienţa de reproducere sunt mai agresivi, n-am întâlnit, nicăieri, referiri că o atare concepţie ar avea fundament real şi, personal, nici nu suntem de acord cu această părere.

Toţi câinii percep o fază de provocare a agresivităţii, de aceea trebuie identificaţi, cu responsabilitate, factorii de risc agresiv; aceştia sunt: mediul de viaţă, persoane cu aspect particular (copiii, persoane cu o anumită coloraţie a pielii, persoane care miros a alcool etc.), o anumită conduită comportamentală a proprietarului faţă de animal, accesul la hrană, accesul la montă, încălcarea unui teritoriu pe care câinele îl percepe ca aparţinându-i etc. În acelaşi context, se impune şi identificarea mecanismelor de inhibare a agresivităţii, la schimbarea conjuncturii în care ea se declanşează.

Cel mai adesea, câinii reacţionează agresiv în următoarele situaţii:

-          când sunt înfricoşaţi;

-          când simt durere fizică;

-          când se apără;

-          ca o reacţie de protecţie a familiei sau a teritoriului;

-          ca reacţie la apărarea resurselor şi obiectelor proprii (mâncare, jucării, obiecte etc.);

-          în conflictele sexuale;

-          pentru apărarea statutului social de grup sau ca o reacţie la înfometare.

De bună seamă, reacţiile agresive pot apărea şi în situaţii aparte, ce nu ţin de personalitatea individului, atunci când este vorba despre dezechilibre biochimice ale organismului, boli diverse, tare genetice, suprasolicitare fizică sau psihică, administrarea unei medicaţii iritante etc.

Ca mod de manifestare, agresivitatea canină poate fi discontinuă, situându-se în continuă pendulare între semnalul agresiv şi reacţia de răspuns, depinzând, în cel mai înalt grad, de capacitatea de reacţie a câinelui implicat. Câinii care latră şi mârâie sunt, potenţial, la fel de agresivi ca cei care muşcă, astfel că trebuie ţinut seama de anumite atitudini abordate de către combatanţi în aprecierea conflictului pe cale să izbucnească: postura capului, spatelui şi cozii, poziţia urechilor, activitatea cozii, piloerecţia, expresia (mimica) ochilor şi a gurii, lătratul, mârâitul, dezvelirea dinţilor, retracţia buzelor etc.

Ordinea apariţiei acestor manifestări este absolut aleatorie, iar conflictul agresiv se poate declanşa instantaneu, chiar şi când este vorba despre animale fără antecedente agresive cunoscute. Faptul că un câine n-a muşcat niciodată nu reprezintă o garanţie că animalul respectiv nu este periculos, ci doar că a lipsit contextul potrivit pentru demonstrarea potenţialului agresiv.

De cele mai multe ori, agresivitatea se manifestă având drept scop stabilirea ierarhiei de dominanţă ce apare, în majoritatea cazurilor, după instalarea maturităţii sociale (18-24 de luni). Motivaţia apariţiei ei este atribuită schimbărilor interactive din mediul social de viaţă al câinelui, fie ca este vorba despre convieţuirea într-un grup uman, fie într-unul alcătuit din membri ai speciei canine.

Atunci când conflictul agresiv are loc între doi câini, el se desfăşoară în faze succesive, după un tipic, secvenţele concretizându-se în trei etape:

a.      faza de intimidare, manifestată prin modificări posturale, de atitudine, urmată de mârâit, eventual lătrat şi dezvelirea dinţilor;

b.      faza de atac sau de conflict agresiv angajat, manifestată prin muşcătură, sfâşiere sau strivire cu colţii, cu încercarea de dominare fizică şi psihică a adversarului;

c.       faza finală a conflictului, în care există un câine dominant şi altul dominat, în care cel învins se predă, adoptând postúrile specifice, de supunere.

Cel mai grav mod de agresionare, perceput ca atare, este muşcătura. Tendinţa oricărui câine de a muşca este dependentă de anumiţi factori:

-          genetic (părinţi agresivi);

-          experienţă timpurie (deprinderea muşcăturii de la vârstă mică);

-          socializare (izolarea de congeneri până la vârstă înaintată) şi antrenament;

-          comportamentul victimei, sănătatea medicală şi comportamentală a animalului;

-          nu în ultimul rând, mediul de viaţă.

Agresivitatea se poate manifesta diferit la cele două sexe, în funcţie şi de vârsta pe care o are animalul, astfel: agresivitatea apare la vârste mult mai mici la femele (sub şase luni de viaţă), decât la masculi (18-24 de luni), deosebire care se presupune că s-ar datora unei posibile androgenizari a femelelor în perioada intrauterină, datorită dezvoltării acestora în apropierea fetuşilor masculi, deşi această supoziţie n-a fost încă demonstrată. S-a observat însă că femelele cele mai agresive au cicluri de călduri mai rare, călduri liniştite sau chiar sunt lipsite de călduri.

Odată declanşată, agresivitatea nu descreşte proporţional cu vârsta; dimpotrivă, necorectate, pornirile impulsiv-agresive ale animalelor capătă forme patologice, nete. În legătură cu aceste observaţii s-au raportat date conform cărora:

-          cei mai mulţi câini care manifestă agresivitate de dominanţă sunt masculii;

-          cei mai mulţi câini implicaţi în agresiuni prin muşcătură sunt, de asemenea, tot masculi;

-          în cele mai multe dintre atacuri, masculii intacţi sexual sunt mult mai implicaţi în muşcături decât masculii castraţi;

-          chiar dacă se apelează la castrarea unui câine adult social (cu vârsta peste 18 luni) care manifestă agresivitate de dominanţă, neutralizarea sexuală are un efect foarte slab asupra agresivităţii, câinele prezentând şi după castrare obiceiuri agresive;

-          în general, femelele intacte sunt mai puţin implicate în conflicte agresive, decât cele castrate;

-          în cazul agresivităţii de dominanţă (asupra conspecificilor sau a proprietarilor), masculii sunt mai agresivi decât femelele;

-          în agresiunea datorată fricii, femelele intacte sunt mai agresive;

-          în agresivitatea protectivă (privitoare la drepturile proprii), masculii castraţi sunt mai agresivi decât femelele castrate;

-          în ceea ce priveşte agresivitatea posesivă, masculii intacţi sunt reprezentaţi mai frecvent decât femelele intacte, iar femelele castrate sunt mai active decât masculii castraţi;

-          la câinii castraţi, neutralizarea reduce agresiunea de dominanţă îndreptată înspre alţi câini, în proporţie de 62%.

Acestea sunt numai câteva date, depistate in literatura de specialitate, care prezintă diverse aspecte statistice ale agresiunii canine.

Un câine care muşcă pentru prima oară o poate face din cauza fricii, insecurităţii sau a contextului motivaţional, dar acest câine îşi va face, pe viitor, o obişnuinţă din a se apăra sau de a se afirma, prin agresarea oamenilor sau a congenerilor.

Diagnosticul tipului de agresivitate manifestată de un câine poate fi uşurată de considerarea următoarelor aspecte:

-          înlănţuirea secvenţelor agresive: lătrat – mârâit – dezvelirea dinţilor - muşcat;

-          semnale fizice concordante (postura capului, urechilor şi a cozii);

-          capacitatea de a-şi inhiba sau de a-şi întrerupe pornirile agresive, după declanşarea activităţii agresionale;

-          capacitatea de a redirecţiona agresivitatea, spre o altă activitate.

În diagnosticul agresivităţii, medicul comportamentalist trebuie să discearnă:

a.        dacă agresivitatea animalului este nativă, este indusă prin dresaj sau este dobândită prin educaţie;

b.       dacă reprezintă un semn al unei boli medicale sau infecţioase grave (ex. rabie);

c.        dacă reprezintă o tulburare comportamentală adevărată (psihoză).

Câinii agresivi nu trebuie catalogaţi ca fiind vicioşi (viciul implicând un status emoţional de substrat, ceea ce este imposibil de evaluat la câine), ci numai periculoşi şi imprevizibili.

Tot în vederea stabilirii unui diagnostic corect al agresivităţii, trebuie identificaţi atât factorii care determină agresiunea între câini, cât şi cei care determină agresiunea câinilor înspre oameni, dar şi stimulii complecşi care solicită agresivitatea.

Criterii de evaluare a agresivităţii; există o agresivitate nativă, mai frecvent întâlnită la unele rase, şi o agresivitate stimulată prin învăţare (prin dresaj sau chiar prin experienţa cognitivă proprie). Genetic, există rase cu potenţial combativ mai scăzut (rasele de vânătoare, cu excepţia Cockerului spaniel şi a raselelor mici de companie) şi rase cu un potenţial agresiv mai ridicat: rasele de Staffi, Rotweiller, Dobermani, unii Ciobăneşti. Ultimii au fost selectaţi pentru pază şi apărare. Asemenea câini sunt dresaţi să-şi stăpânească instinctele agresive, lucru care nu reuşeşte întotdeauna, din varii motive.

De cele mai multe ori, asemenea câini căpătă defecte de comportament foarte greu de corectat. Literatura de specialitate citeaza cazuri cand câinii metişi pot manifesta un potenţial agresiv mai ridicat decât cei de rasă pură (ex. metişii de Stradfordshire terrier, metişii de Ciobănesc german).

Pentru câinii care sunt agresivi numai în anumite situaţii, este important să se determine, la evaluarea comportamentului, următoarele aspecte:

-           dacă deprinderea este adecvată situaţiei în care se manifestă;

-          în ce context se manifestă;

-          dacă este stimulată sau redusă prin anumite intervenţii corectoare sau agresivitatea aratata de animal cedează de la sine şi care este rezolvarea, în ultimă instanţă, a conflictului.

Importantă pentru această evaluare este şi înţelegerea gradului în care animalul îşi poate inhiba propria agresivitate, ca răspuns la schimbările din mediul de viaţă.

Pe de altă parte, există şi câini la care gesturile normale, fireşti, nu sunt percepute ca atare (ex. întinderea unui obiect altei persoane, peste capul animalului, aplecarea după un obiect, sărutarea de rămas bun a persoanelor venite în vizită etc.) şi atunci reacţionează agresiv, muşcând.

Am prezentat până aici câteva date generale despre agresivitate, urmând ca, în continuare, să prezentăm câteva aspecte particulare întâlnite de noi în teren, date generale relatate în literatura medicală, cât şi să sistematizăm cele mai importante aspecte agresive cu care se pot confrunta medicii în clinică. Cele mai interesante cazuri cu care ne-am confruntat vor fi prezentate drept studii de caz.