joi, 17 martie 2011

Agresiunea de stabilire a dominanţei (2)

În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai sugestive studii de caz, identificate de noi:
Doberman (Dick, M, intact sexual, 5 ani) a prezentat agresiune de dominanţă cu proprietara, pe care a atacat-o, în mod repetat şi violent, prin muşcătură, într-unul din cazuri necesitând intervenţie chirurgicală estetică. Contextul în care s-a produs muşcătura nu este semnificativ, ultimul atac petrecându-se pentru că femeia l-a privit mai insistent.
Situaţia din familia proprietarilor (alcătuită din soţ, soţie şi doi băieţi adolescenţi) era în permanenţă una tensionată, între soţi desfăşurându-se câteva conflicte familiale, la care a asistat şi câinele, soţul demonstrând că era cel care îşi domina şi tolera soţia. Am apreciat că sursa agresiunii de dominanţă a câinelui împotriva femeii ar putea să fie empatia transmisă de soţ asupra statutului de dominată al femeii. Copiii, fiind adolescenţi, îl puteau domina pe câine, astfel încât acesta manifesta supunere faţă de ei. De notat că, în afară de acest caz, câinele nu mai manifesta agresivitate cu alte persoane, iar intraspecific, am apreciat că se situa constant într-o postură defensivă atunci când venea în contact cu congenerii, din ceea ce ne-au relatat proprietarii.
Ne-a fost greu să instituim o terapie a acestui comportament, pentru că soţul n-a putut fi consultat să-şi dea acordul în privinţa ei, iniţiativa de a apela la medic fiind doar a soţiei.
Deşi apreciem că terapia prin castrare ar fi putut fi benefică, n-am putut-o aplica, din motivele arătate mai sus. În lipsa altei metode, am recurs la consilierea persoanei agresate asupra profilaxiei generale şi speciale, în acest tip de agresivitate; în plus, am apelat la medicaţia hormonală cu Megestrol acetat, pentru efecte similare cu cele din castrarea hormonală, rezultatele fiind însă nesatisfăcătoare. Doza folosită a fost cea uzuală (3,3 mg/kg, o dată pe zi, 7 zile/lună).
Evitarea situaţiilor care să ducă la apariţia manifestărilor agresive a dat însă rezultat, proprietara comunicându-ne ulterior că în ultimul an n-a mai fost agresată de către câine.
Un alt caz l-a constituit un metis de talie mijlocie (Ciuhap, mascul, intact sexual, 6 ani), născut în casa proprietarei de către o femelă pe care aceasta a deţinut-o anterior. Câinele a manifestat, încă de mic, deprinderi de dominanţă, în prezent nesuportând nici o constrângere din partea proprietarei: nu accepta nici o admonestare, ripostând prin rânjet, mârâituri şi chiar muşcătură, nu accepta pusul botniţei sau aplicarea unui tratament medical, dacă era atins pe anumite zone ale corpului (în special pe cap şi umeri), muşcă. Proprietara a fost muşcată cu sălbăticie în câteva rânduri, când a vrut să-l transfere dintr-o cameră în alta sau să-l scoată la plimbare, alegându-se cu plăgi însemnate. Când se afla pe stradă câinele era chiar uşor agorafobic, ascultător, evitând conflictele cu alţi câini şi ocolind persoanele.
În istoria acestui caz nu se cunoaşte nici o situaţie de abuz asupra câinelui, dimpotrivă, se poate aprecia că animalul este răsfăţat. Proprietara, o femeie singură, cu personalitate şi temperament aparte, mare iubitoare a animalelor de orice fel, dar mai ales a câinilor şi pisicilor, este o persoană extrem de permisivă cu animalele ei. Programul de hrănire şi plimbare al animalelor pe care le deţine este însă haotic, cei doi câini şi două pisici pe care le deţine petrecând singuri între 10-14 ore/zi. Pe de altă parte, proprietara nu posedă noţiuni suficiente asupra comportamentului specific şi nu interpretează adecvat mesajele transmise de câine.
Parte din comportamentul agresiv al acestui caz s-ar putea datora ascendenţei agresive pe linie paternă, tatăl animalului fiind, la rândul lui, destul de agresiv. În rest, în acest caz, agresivitatea de dominanţă este probabil că s-a datorat şi modului în care proprietara înţelegea să-şi trateze animalele.
La acelaşi animal, am mai descoperit existenţa şi a agorafobiei (cum am amintit mai sus), a anxietăţii de separaţie şi a problemelor de eliminare, ceea ce, la această vârstă, n-a favorizat terapia deviaţiilor comportamentale amintite, mai ales când din partea proprietarei nu exista un interes deosebit, pentru corectarea acestora.
O situaţie aparte în devoltarea agresivităţii de dominanţă, am putut să observăm, în practică, la rasa Cocker spaniel, atât la masculi, cât şi la femele (6 cazuri). Majoritatea cazurilor de dominanţă s-au soldat cu muşcătura asupra proprietarilor, dar am întâlnit în practică şi un caz mai deosebit, care ar putea fi încadrat drept agresivitate idiopatică şi care va fi descris la timpul potrivit.
În cadrul acestei rase, proprietarii au raportat cazuri de agresivitate, survenite în contexte aparent nemotivate, în condiţiile în care majoritatea câinilor prezentau şi anxietate de separare, în absenţa proprietarilor. Toate cazurile amintite au avut drept victime femeile sau copiii din familie şi vom detalia în acest sens un caz: Cocker spaniel (Teddy, mascul, monorhid, 7 ani), adoptat la vârsta de 6 săptămâni, având drept proprietară o septuagenară, manifesta agresivitate de dominanţă cu stăpâna, atunci când i se făcea toaleta sau după ce proprietara îl contenţiona pentru tratamente medicate dureroase. Câinele nu suporta să fie constrâns, să fie ţesălat, să i se cureţe urechile etc. După ce contenţia înceta, câinele se repezea spre proprietară lătrând şi, de multe ori, chiar muşcând, uneori mai puţin grav, numai apucând cu dinţii mâna proprietarei, alteori muşcâtura fiind profundă.
Acelaşi câine manifesta izbucniri de tandreţe din senin şi cerşea atenţia proprietarei pentru a fi mângâiat, dar încercările acesteia de a-l pune la punct sau simpla ignorare a câinelui, în atare cazuri, s-au soldat cu mârâituri, lătrături furioase, uneori chiar cu muşcături.
Tot exmplarul respectiv manifesta şi anxietate de separaţie când era lăsat singur în locuinţă, vociferând, distrugând diverse obiecte sau mobilier şi zgrepţănând la uşă, precum şi defecând în locuinţă. Am remarcat, şi în acest caz, lipsa de informare a proprietarei asupra comportamentului specific şi, deşi a încercat să fie mai severă cu animalul, n-a reuşit o coabitare comodă cu acesta.
Cerându-ne ajutorul, am prescris câinelui (în scopul limitării semnelor din anxietatea de separaţie) alprazolam în doza uzuală, dar rezultatele, în acest caz, nu au mai fost comunicate de către proprietar. Împotriva atacurilor agresive am instruit proprietarul în vederea evitării generării situaţiilor agresivităţii de dominanţă.
Deşi noi nu am testat efectul clomipraminei la câinii cu agresivitate de dominanţă, am găsit date în literatura de specialitate că el a fost investigat. White ş.a [137] l-au testat, comunicând că acest medicament nu are nici o eficacitate. În aceeaşi idee, Virga ş.a. [130] au încercat să reducă agresivitatea câinilor cu care se lucra pentru modificarea comportamentului, administrându-le amitriptilină, evaluând efectul medicamentului în două etape; se pare că nici amitriptilina nu contribuie la reducerea comportamentului agresiv la câini.
Marea problemă, în toate cazurile în care s-a încercat terapia medicamentoasă antipsihotică, este costul foarte ridicat al acesteia, raportat la veniturile proprietarilor de câini cu probleme comportamentale şi, în cele mai multe dintre cazuri, clienţii nu şi-au permis să aplice în practică indicaţiile noastre.
Tot prin muşcătură şi-a manifestat dominanţa şi câinele din cazul următor: Vizsla (Tano, M, intact sexual, 9 ani), aparţinând unei femei ce locuia singură, deşi, la data adoptării câinelui, aceasta avea  soţ şi copil. Câinele a învăţat în ultima perioadă (de la vârsta de 5 ani) că are un ascendent asupra stăpânei, refuzând să răspundă la anumite comenzi sau, dimpotrivă, să răspundă, dar în modul propriu, prin agresiune. Stăpâna a trebuit să dea dovadă de multă diplomaţie pentru a obţine ce dorea de la animal, fără ca să fie ameninţată sau chiar muşcată. Câinele era agresiv cu străinii, cu copiii, cu persoanele cunoscute, dacă i se părea că este privit mai insistent sau i se părea că discuţia dintre aceste persoane îl privea şi îl defavoriza
Stăpâna ne-a relatat cum o rudă apropiată, pe care câinele o tolera în casă în mod obişnuit, a fost muşcată de faţă, în momentul în care, trebuind să iasă pe uşă şi să plece împreună cu stăpâna câinelui, i s-a adresat acesteia: “Nu-l mai lua şi pe Tano, lasă-l acasă”; în secunda următoare câinele a atacat şi a muşcat, părând că a înţeles sensul discuţiei.
La ieşirea la plimbare, câinele s-a învăţat însă să accepte botniţa, în aşa fel încât nu-şi putea manifesta pornirile agresive pe care le avea faţă de trecători sau faţă de alţi câini, stăpâna controlând astfel, măcar parţial, agresivitatea animalului. Câinele n-a urmat nici un fel de terapie a agresivităţii, dar proprietara s-a obişnuit să controleze comportamentul acestuia prin evitarea conjuncturilor generatoare ale agresivităţii de dominanţă.
Există şi cazuri în care dominanţa se instalează treptat, la câini care, până la un moment dat, s-au comportat normal, dar atitudinea exagerată a proprietarilor a dus la formarea unui comportament discreţionar al câinelui de companie. În această categorie se înscriu adesea câinii cuplurilor fără copii, care ajung să considere animalele de companie ca pe copiii lor, permiţându-le acestora să le dirijeze existenţa. Am putea exemplifica prin cazul unui cuplu, posesori al unui metis de Tekel (Cuki, M, intact sexual [1], 6 ani); Cuki a fost crescut de la vârsta de 3 săptămâni de un cuplu deja la vârsta maturităţii medii, care n-a putut avea copii, din motive obiective, şi care, depăşind vârsta de procreere, a ales ca substitut acest animal. Câinele îşi exercita dominanţa atât asupra femeii, cât şi asupra bărbatului, dar manifesta şi dominanţă intraspecifică cu masculii întâlniţi afară, la plimbare. Interesant era că acest câine nu-şi exercita dominanţa prin agresivitate, aşa cum şi-o manifestă cei mai mulţi dintre câini, ci prin comportament independent, vocalizări şi încăpăţânare, insistând asupra a ceea ce dorea, până când îi era îndeplinită dorinţa. Noţiunea de obedienţă era complet străină acestui câine.
Câinele s-a obişnuit ca, de fiecare dată când dorea ceva, să-i fie făcut pe plac. Proprietarii au relatat că fuseseră treziţi cu lătrături, în toiul nopţii, pentru că animalul îşi adusese aminte că a lăsat o minge sau o jucărie sub pat şi o dorea chiar atunci, să se joace împreună cu stăpânii; încercările de potolire au fost inutile, până nu au dat paturile în lături, pentru ca jucăria să poată fi recuperată.
Acelaşi animal nu permitea să fie dat la o parte de pe canapea sau de pe patul proprietarilor, unde dormea între pernele stăpânilor, în caz contrar vociferând îndelung sau mârâind. La încercările proprietarilor de a-i ridica vasul cu alimente, câinele reacţiona la fel. Deşi câinele se comporta discreţionar, el nu i-a muşcat niciodată pe proprietari.
La acelaşi câine prezentat mai sus, stăpânii ne-au relatat semnele anxietaţii de separaţie, manifestată îndeosebi prin vociferări, atunci când este lăsat singur acasă, motiv pentru care proprietarii au angajat o persoană care să stea cu animalul, până la întoarcerea lor de la serviciu.
De notat că şi proprietarii relatau cu amuzament despre comportamentul animalului, neconsiderând necesară aplicarea vreunei forme de terapie, pentru corectarea comportamentului favoritului lor.
Uneori, problemele de sănătate ale câinilor cu dominanaţă manifestă pot avea final tragic, aşa cum vom relata despre cazul următor: Bobiţă, Caniche mediu, M, 7 ani, suferind de gastrită hipoclorhidrică, şi-a atacat de mai multe ori stăpânii în timpul crizelor dureroase, fără motiv aparent. Starea de boală i-a conferit o reactivitate şi o agresivitate exagerată, în final proprietarii apelând la eutanasie, pentru că nu au mai suportat situaţia.
Iniţial, cea mai frecvent atacată era soţia, asupra căreia câinele mai manifestase dominanţă şi o mai atacase şi pe când era sănătos, în contextul în care se apropia prea mult de locul unde dormea, dacă voia să-i ridice jucăria sau dacă voia să-l ridice de pe locul lui, pentru a merge în altă parte; în ultima perioadă de boală îl ataca însă şi pe proprietar, mai ales la încercarea de a-i administra medicamente sau de a-i fixa lesa, pentru a-l scoate la plimbare. După mai bine de jumătate de an de la manifestarea primelor semne de agresivitate prin muşcătură, proprietarii au decis eutanasia acestuia, pentru că ajunseseră să fie terorizaţi de către câine.
Indiferent de modul de manifestare al agresiunii de dominanţă, este remarcabil faptul că, odată instalată, agresivitatea de dominanţă se va manifesta în toate situaţiile declanşatoare. Singura posibilitate de reducere a dominanţei rămâne instruirea proprietarului să evite, pe cât posibil, generarea conflictelor agresive şi, dacă conflictele au apărut, să renunţe la manifestări punitiv-agresive împotriva câinelui, pentru a nu accentua astfel conflictul. Proprietarul trebuie să rămână calm şi să încerce să atragă animalul într-un loc neutru, unde să-l lase până la calmarea situaţiei.
În aceeaşi idee cu noi, şi Cameron [28] indică educarea proprietarilor, în aşa fel încât aceştia să înţeleagă şi să aplice cele mai potrivite metode de modificare a comportamentului: antrenamentul, metodele chirurgicale (gonadectomia) şi terapia medicamentoasă. El a subliniat necesitatea ca proprietarii să preia conducerea în relaţia cu câinii lor, în 34 din cele 35 de cazuri înregistrate în studiul său ca având agresivitate de dominanţă. Raportările ulterioare ale proprietarilor au relevat că 12% dintre câini au raportat îmbunătăţiri ale comportamentului excelente, 44% au raportat o îmbunătăţire medie, iar 32% au sugerat o evoluţie satisfăcătoare. Proprietarii s-au declarat încântaţi de calitatea informaţiei primite de la medic, în vederea educaţiei pe care trebuie s-o primească animalul, în proporţie de 97%.
Am avut ocazia să constatăm în practică faptul că gonadectomia favorizează instalarea dominanţei la căţelele impubere şi, în aceeaşi idee, OFarrel [100] susţine că neutralizarea a fost corelată cu o creştere a agresivităţii, în general, şi a agresivităţii de dominanţă, în special, numai la femelele mai mici de 6 luni care manifestau deja dominanţă la vârsta castrării.
Considerăm drept cea mai importantă cale metafilactică de împiedicare a dominanţei inducerea obedienţei necondiţionate, încă de la vârstă mică, iar Overall [104] socoteşte că, începând chiar de la vârsta de 3-4 săptămânii, animalul trebuie antrenat, în scopul măririi încrederii câinelui în proprietar şi a creşterii gradului lui de supunere. Ea propune însă şi folosirea în paralel a unor medicamente din grupa stabilizatorilor de stare, experimentând fluoxetina (Prozacul), dar şi litiul, cu rezultate satisfăcătoare, deși noi considerăm exagerat și nepotrivit acest tratament.
Deşi căile de reducere a dominanţei sunt multiple, Voith [132] indică drept cele mai eficiente tehnici de corectare a dominanţei canine desensibilizarea clasică şi contracondiţionarea[2], iar pentru inhibarea reactivităţii recomandă însuşirea comenzilor ce induc obedienţa la câine: ordonarea poziţiilor -stai!, - şezi! sau - culcat! şi repetarea lor până la obţinerea supunerii.
La câinii retivi, Schilder [117] recomandă chiar folosirea unui colier de şoc, cu care să strunească animalul, la nevoie, să răspundă cu exactitate comenzilor, noi situându-ne în acord cu ambele idei. Proprietarul trebuie să fie factor activ în procesul de contracondiţionare şi să asigure stimulii discriminanţi în decizia câinelui de a adopta sau nu obiceiurile pasive.
Apreciem şi concluzionăm că o minimă atenţionare a noilor proprietari de câini, la prima vizită la medicul veterinar, asupra pericolului pe care îl constituie răsfăţarea căţelului şi socializarea defectuoasă, încă de la vârstă mică, ar limita mult apariţia fenomenului de dominanţă canină la viitorul câine adult.


[1] La vârsta de 7 ani Cuki a fost castrat, rezultatul fiind un mai mare grad de afecţiune şi supunere faţă de proprietari, dar şi un mai mare grad de agresivitate intraspecifică.

[2] Contracondiţionare: procedeu educativ prin care animalul este determinat să-şi însuşească un obicei mult mai puternic şi mai plăcut, decât cel iniţial, nociv.

marți, 15 martie 2011

Agresiunea de stabilire a dominanţei (1)


Dominanţa canină şi complexul agresional ce poate rezulta din aceasta reprezintă, după părerea noastră, cea mai gravă problemă cu care se pot confrunta proprietarii de câini de companie, mai ales acei dintre proprietari care coabitează cu astfel de animale în locuinţă. Pe lângă datele proprii, urmărind literatura de specialitate privitoare la agresivitatea canină apărută, ocazional, la noi [58, 112], am putut constata că specialiştii ]n medicină veterinară ignoră această problemă, deşi buna coabitare dintre proprietar şi câine derivă din capacitatea de a fi obedient a animalului, faţă de stăpânul său.
Ignorând existenţa acestui tip de comportament, confraţii noştri nu pot instrui pe proprietarul de câine mic în vederea unei profilaxii judicioase pentru preîntâmpinarea dominanţei precoce şi, mai târziu, a dominanţei tardive, la câinele adult. Personalitatea câinelui, astfel formată, va fi fi una neinhibată de nici o regulă restrictivă, viitorul adult comportându-se discreţionar, îngreunând astfel comunicarea cu proprietarul.
Legat de apariţia acestei psihonevroze, Rooney ş.a [147] au concluzionat, în urma observaţiilor directe şi a unei îndelugi experienţe în calitate de comportamentalişti, că relaţiile intraspecifice de dominanţă se stabilesc în urma sesiunilor de joacă pe care proprietarul le are cu câinele, prin provocări competitive.
Şi noi considerăm, ca foarte just, că semnalele de joacă pe care omul le transmite câinelui influenţează, indiscutabil, efectele jocului, iar când aceste semnale lipsesc, sau sunt greşit interpretate, rezultatul jocurilor poate avea consecinţe serioase, cum ar fi instalarea dominanţei canine
Căţeii proveniţi din părinţi, la rândul lor, dominanţi, vor moşteni aceste trăsături de caracter şi, datorită mediului de creştere şi unei educaţii precare primite de la proprietarul neinstruit, vor exacerba trăsături de caracter precum nesupunerea, imprevizibilitatea, impulsivitatea. Iată de ce considerăm ca foarte importantă buna instrucţie a specialiştilor în materie, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-i poată îndruma pe proprietarii de câini, în sensul formării unui raport de dominanţă proprietar-câine de companie în favoarea proprietarului. Există posibilitatea ca, acolo unde terenul ereditar este perturbat, proprietarii de astfel de câini să se confrunte cu mari probleme în manipularea animalelor proprii.
Modul în care un câine dominant îşi va exhiba dominanţa asupra proprietarului sau asupra congenerilor va fi, bine-nţeles, agresivitatea. Uneori, agresivitatea poate fi însoţită de anxietate sau panică, ceea ce înrăutăţeşte fondul problemei şi complexul evolutiv al bolii.
Din acest punct de vedere, agresiunea de dominanţă reprezintă un complex agresional plurifactorial, întâlnit la foarte mulţi dintre câini (din observaţiile noastre, la masculi, în proporţie de peste 20%), apărut după maturizarea socială, iar la femele, chiar înainte de vârsta de şase luni. Ea îşi are geneza în primele luni de convieţuire  alături de proprietar, uneori declanşându-se chiar la prima luare de contact cu proprietarul, după tatonarea gradului de indulgenţă al acestuia.
Observând animalele care prezintă dominanţă, pe o perioadă de mai mulţi ani, putem aprecia că vor deveni dominanţi următorii câini:
-          cei care au fost adoptaţi de la vârstă mică, la 6-8 săptămâni;
-          care locuiesc în apartamente şi nu la curte;
-          cei cu  proprietari care n-au mai deţinut anterior câini;
-          masculii de talie mică, cel mult medie, deşi, în general,  talia animalului nu ar trebui să aibă importanţă; cu toate acestea,  tendinţele la dominanţă le-am observat mai ales la câinii cu o astfel de talie;
-          cei cu importante exagerări temperamentale: excitabilitatea, labilitatea emoţională, dominanţa şi placiditatea, la fel de importante atât la proprietar, cât şi la câinele deţinut.
Cele mai grave situaţii de dominanţă le-am observat în situaţia cuplurilor femeie proprietar - câine mascul, în care caz terapia a fost cea mai rezistentă la extincţie[1].
Din experienţa noastră, am dedus că există o directă corelaţie între caracterul şi temperamentul proprietarului şi al câinelui de companie (idee întâlnită şi la Hvosdik şi col. [68]) şi că purtarea câinelui i se datorează, în mare parte, modului în care proprietarul îşi tratează câinele.
Legat de această situaţie, am notat că şi Podberscek şi col. [108] au întâlnit agresivitatea de dominanţă la 11,7% dintre cazuri, deşi, după opinia noastră, orice practician veterinar ar putea aproxima procente mult mai mari.
În alt studiu [151], aceiaşi autori stabilesc interacţiunea dintre proprietari şi câinii lor de companie, studiul fiind iniţiat la rasa Cocker spaniel englez; concluzia a fost că nepotrivirile de temperament între oameni şi câini, precum şi permisivitatea exagerată a proprietarilor conduc, indubitabil, la apariţia dominanţei canine. Autorii au avansat ideea cum că şi alte trăsături, cum ar fi: culoarea uniformă a robei câinelui (aurie sau neagră), sexul mascul, starea sexuală (intact sau castrat) sau lipsa de educaţie ar favoriza apariţia dominanţei, desi aceste trasaturi sunt diferite ca origine.
În concordanță cu observaţiile noastre, Cameron [28] a prezentat un studiu asupra a 35 de cazuri de câini cu agresiune de dominanţă, frecvent asociată cu alte deviaţii ca tulburările de atenţie şi întâlnite în peste 50% dintre cazuri. Au mai fost comunicate, cu aceeaşi ocazie, şi date privitoare la aspectele dominanţei canine: dominanţa ar fi apanajul masculilor, întâlnită la o largă categorie de rase, de la cele mai mici de talie şi până la cele mari, de la rase pure, la metişi. Semnele ar putea fi observate încă de la vârstă mică, dar nu devin pregnante până la 2 ani, la deplina maturizare sociala. Asemenea date susţin și că dominanţa se poate aplana prin tratament.
Privitor la metafilaxie[2], Borchelt [21] subliniază importanţa educaţiei încă de la vârstă mică, pentru a preîntâmpina instalarea dominanţei la câinele adult, stabilind atât principalele caracteristici ale câinelui dominant, cât şi influenţa pe care o pot avea asupra comportamentului câinelui sexul, rasa şi statusul reproductiv.
Cum am intuit şi noi şi cum am mai semnalat, hipotiroidismul favorizează şi el atacurile agresive asupra proprietarului sau asupra membrilor familiei şi, din această cauză, câinele poate reedita agresiunea asupra proprietarilor şi cu alte ocazii, ceea ce poate conduce la formarea unui sentiment de control asupra situaţiei, din partea animalului. Fatjo ş.a. [52] semnalează acelaşi aspect.
Ideea că deviaţiile comportamentale presupun determinare genetică am întâlnit-o la mai mulţi autori: Mc. Guffin [84] comunică faptul că acest aspect ar putea fi suspectat la câinii cu tulburări de personalitate congenitale, cu un sindrom ce poate fi asemănat cu schizofrenia de la om, iar Candel şi col. [30], dar şi Coupry [42], amintesc despre existenţa sindromului disociativ, ce ar corespunde unei rupturi în percepţia senzorială şi socială, cu faze de obnubilaţie şi halucinaţii, manifestată, la câinii care supravieţuiesc până la vârsta adultă, prin agresivitate de dominanţă.
Nici unul dintre autorii români care ne-au fost accesibili n-au subliniat importanţa dominanţei în relaţia proprietar-câine, raportările sau interpretările fenomenului diferind complet, în condiţiile ţării noastre.
Lămurite fiind originile dominanţei, vom menţiona, atât din practica personală, cât şi din literatura cercetată, semnele cele mai tipice ale psihonevrozei ce favorizează şi întreţine dominanţa canină:
-          ameninţarea prin arătarea dinţilor, mârâitul sau muşcatul la oricare dintre contextele următoare: apropierea unei persoane sau a unui alt animal; atingerea în diverse scopuri a capului, gâtului sau spatelui câinelui; ştergerea sau atingerea picioarelor; apăsarea sau împingerea pe spate, gât ori cap; mânuirea hamului sau a botniţei; ridicarea mâinii deasupra capului animalului, chiar cu scopul de a-i aplica botniţa sau zgarda; împinsul din spate; trecerea pe deasupra câinelui culcat; deranjarea din somn; împinsul de pe pat sau de pe canapea; comanda verbală, mai ales restrictivă; orice pedepsire fizică sau verbală, chiar şi la ordonarea comenzilor simple, de rutină etc.;
-          împingerea oamenilor cu șoldul sau labele de pe canapea sau de pe un alt loc, perceput de câine ca aparţinându-i;
-          aşezarea unei labe sau a capului pe umerii, capul sau spatele oamenilor;
-          încălecarea membrelor oamenilor ca pentru montă, cu sau fară simularea montei;
-          blocarea accesului proprietarului, în special în dreptul uşilor;
-          blocarea posibilităţilor corecţionale (de ex. apucarea cu gura a obiectului cu care se pregăteşte pedepsirea);
-          privirea fixă, în special dacă este însoţită de dilatarea pupilei şi dacă animalul susţine privirea proprietarului;
-          vociferările către proprietar, atunci când este mustrat;
-          aşezarea pe picioarele oamenilor, cu labele sau spatele;
-          “îmbrăţişări” şi “pupături” (în special pe faţă), “statul de vorbă”;
-          încercările de îmbunare a stăpânului, prin lingerea feţei sau “pupături”, atunci când i se cere să se supună;
-          fornăitul pe nas, atunci când i se ordonă să cedeze, în urma unei acţiuni inoportune;
-          bătutul din picioare, atunci când este admonestat;
-          ocuparea locului preferat al proprietarului, atunci când acesta lipseşte temporar.
În multe cazuri, un ochi experimentat poate identifica, la câinii ce manifestă dominanţă, regresii afective pasagere, manifestate, mai ales, în situaţiile în care câinii îşi pun stăpânii la respect, exprimându-se agresiv [93].
Verificând în practică, prin chestionarea clienţilor, dar şi prin observaţie directă a pacienţilor, aceste atitudini şi celelalte reacţii ale câinilor de companie, ne-am convins că manifestările enumerate presupun un adevărat cod comportamental al câinelui dominant.
Cu excepţia primului punct, semnalele dominanţei din enumerarea anterioară pot reprezenta manifestări de dominanţă exclusivă, fară a fi întotdeauna acompaniate de agresionare; pentru a împiedica însă dezvoltarea unui caracter de animal dominant la viitorul adult, este bine să se evite, din start, situaţiile care delimitează, întreţin sau chiar agravează dominanţa.
Asemenea manifestări pot apărea la căţei încă de la vârsta de două luni, riposta fiind marcată prin ridicarea lăbuţei înspre proprietar, blocarea intenţiei corecţionale a proprietarului, prin apucarea cu gura a mâinii ridicate înspre animal (majoritatea proprietarilor de căţei se vaită de muşcăturile acestora), vociferările la admonestările proprietarului sau încălecarea piciorului sau braţului proprietarului, ca pentru montă. Exprimarea dominanţei progresează cu fiecare lună care trece, dacă proprietarul este prea permisiv cu animăluţul sau nu stăpâneşte tacticile de abordare corectă proprietar–câine [90].
Am dedus din practică, atât din observaţiile directe, cât şi din relatările proprietarilor, că indivizii canini cu agresivitate de dominanţă se pot încadra, în ultimă instanţă, în două grupe: unii care par că nu au nici un dubiu că ei deţin controlul absolut în orice situaţie şi care prezintă agresivitate marcantă; acest tip de agresivitate este caracteristic mai ales:
-          raselor de câini mari (în special Boxerilor, Rotweillerilor, Dobermanilor);
-          câinilor care au drept stăpâni femei sau chiar bărbaţi cu o personalitate mai ştearsă;
-          câinilor cu grave deformări de personalitate (idee certificată şi de Hvosdic şi col.) [68].
Mi s-a întâmplat în practică să fiu muşcată cu furie de către un pui de Rotweiller, în vârstă de două luni, pe care l-am abordat cu mult calm şi drăgălăşenie; câinele a continuat pe parcursul celor cinci luni, câte a mai trăit, să fie agresiv inclusiv cu proprietarii, murind la vârsta de şapte luni subit, în toiul unei crize de hiperexcitaţie, probabil de natură corticală. Apreciind retrospectiv manifestările căţelului în cauză, putem presupune că respectivul caz ar fi putut prezenta un sindrom disociativ [41, 42].
A doua grupă o constituie câinii care nu sunt siguri de statutul lor social, tatonează practici agresive, concepute de ei înşişi pentru prima oară ori imitând alţi câini, în scopul de a influenţa sistemul social din care fac parte şi de a căpăta mai multă importanţă, încercând dacă pot prelua sau nu controlul în relaţia proprietar-câine. Câinii din această categorie sunt însă mai uşor recuperabili şi făcuţi sa fie ascultători, decât cei din prima grupă.
Dacă dominanţa se manifestă numai între câini, în contextul existenţei  mai multor animale de companie menţinute în acelaşi spaţiu, atunci am putut observa că, de regulă, animalele tinere (în special câinii în preajma “adolescenţei” sau cei în preajma maturităţii sociale) sunt cele care doresc să uzurpe supremaţia celor mai în vârstă, a căror autoritate nu vor s-o recunoască, dând naştere la conflicte agresive, până ajung să deţină statutul vizat.
Conflictele de stabilire a dominanţei între congeneri se dezbat şi în afara locuinţei, la plimbare, între doi câini care se întâlnesc întâmplător şi petrec un timp împreună sau într-un grup de câini care se cunosc şi sunt prieteni, deoarece ierarhia de grup s-a stabilit anterior şi fiecare îşi cunoaşte poziţia socială în cadrul grupului. De notat că, între câini, pentru a-şi stabili dominanţa, nu se poartă întotdeauna lupte, supunerea putând fi arătată fie numai şi prin posturile caracteristice, specifice, fără dispute [7, 17, 90].
Agresiunea de dominanţă evoluează, în multe cazuri, în strânsă relaţie cu anxietatea canină, de aceea agresiunea de dominanţă se regăseşte în atâtea forme manifestante.
Unii dintre specialiştii comportamentalişti cercetaţi de noi pentru alcătuirea studiului bibliografic, cât şi pentru modularea planului de lucru şi interpretarea rezultatelor personale [28, 53, 103], avansează ideea că, în agresiunea de dominanţă, s-ar putea identifica şi o bază organică, chimică, descoperind, la pacientii bolnavi, disfuncţii metabolice şi susţinând că majoritatea pacienţilor cu anomalii de comportament au prezentat la analizele urinei valori peste medie a metaboliţilor glutaminei, taurinei şi alaninei.
Prin analogie cu pacienţii umani, la care cantităţile crescute de glutamină favorizează agresivitatea, s-a presupus că mecanismul declanşării agresivităţii s-ar putea să fie similar şi la câine. Din păcate, n-am avut posibilitatea verificării în practică a astfel de supoziţii, din două motive: pe de o parte, din cauza complexităţii investigaţiilor, iar pe de alta, datorită slabei disponibilităţi pe care au manifestat-o proprietarii de a suporta atât financiar, cât şi ca timp fizic acordat, analize suplimentare. Ipoteza mecanismului dismetabolic n-a fost demonstrată nici în Occident deci, cel mai probabil, agresiunea de dominanţă are origini ancestrale, în ierarhia de dominanţă care se stabilea, instinctual, în cadrul haitei strămoşilor.
Numărul câinilor identificaţi de noi cu sindrom de dominanţă asupra unui membru al familiei a fost de 55 cazuri (aprox. 23%, din totalul câinilor cercetaţi în studiu). Câinii incriminaţi nu manifestau, neapărat, şi agresivitate, dar îşi dominau proprietarii prin alte metode, ca cerşitul sau nesupunerea la comenzi. Câinii cu sindrom de dominanţă intraspecifică au fost în număr de 23, incluzând atât masculi, cât şi femele.
Agresivitatea reprezentând dominanţa asupra oamenilor am întâlnit-o în proporţie egală, atât la rasele de câini de talie mică (27 de cazuri), cât şi la metişi şi la rasele de câini de talie medie şi mare (28 de cazuri).
În concluzie, conchidem că sindromul de dominanţă este caracteristic masculilor, adoptaţi de la vârstă precoce de către proprietari care s-au arătat prea toleranţi faţă de comportamentul animalelor sau care au tratat cu amuzament pornirile agresive ale animalelor lor; acestea, la vârstă adultă, şi-au făcut un obicei din a-şi trata prin mârâituri şi muşcături stăpânii ce încearcă să-şi impună punctul de vedere în faţa animalului de companie.
Cele mai numeroase cazuri de dominanţă s-au manifestat asupra copiilor din familie, sau faţă de alţi membri ai familiei care se arătau mai îngăduitori sau mai fricoşi faţă de animal, de regulă acestea fiind femeile.


[1] extincţie: metodă de terapie prin învăţare axată pe distrugerea obiceiurilor deja întipărite.
[2] metafilaxia: profilaxia comportamentului deviat prin educaţie corespunzătoare.

luni, 14 martie 2011

Agresivitatea apărută ca urmare a protejării teritoriului propriu

Când ne referim la teritoriul unui câine, înţelegem prin acesta atât locul pe care câinele s-a obişnuit să-l ocupe în casă sau în curte, el reprezentând teritoriul “fix”, cât şi teritoriile “mobile”, respectiv locul de joacă sau de plimbare, din afara locuinţei sau curţii, precum şi interiorul automobilului proprietarilor [32, 90, 93].  Agresivitatea întâlnită în acest cadru este una normală, specifică, fără a putea fi suspectată că este de natură patologică. Ea nu ţine de tulburări de personalitate, ci de instinctul posesiv, se exprimă numai în cadrul unui teritoriu perceput de câine ca fiind personal, asupra căruia doreşte să deţină controlul absolut. Chiar dacă nu au un teritoriu propriu, ţine de psihologia câinilor să-şi delimiteze rapid unul, într-un loc unde rămân fie şi numai pentru câteva ore.
Am întâlnit agresivitatea teritorială, într-o formă de manifestare moderată, la un procent ridicat dintre câinii întreţinuţi în curte (27 cazuri, dintre care 12 câini ce prezentau agresivitate de protejare a teritoriului au sfârşit prin a-l muşca pe intrus) şi la un procent mai mic la câinii de apartament (doar la 38 dintre animale din totalul câinilor luați în studiu, dintre care doar 5 câini au recurs la muşcătură); în total, agresivitatea teritorială a fost înregistrată la 65 de indivizi canini, reprezentând 63,10% din totalul câinilor agresivi cercetaţi de noi. Acest tip de agresivitate a fost manifestată faţă de persoanele necunoscute care au încercat să pătrundă în curte sau în apartament, fără să se asigure de protecţia proprietarilor. Am considerat că acest tip de manifestare poate fi interpretată drept una normală, reactivă, chiar dacă s-a soldat cu muşcături.
Exprimarea respectivului tip de agresivitate a fost mai ales sonoră, prin lătrat sau mârâitură, dar, în orecare măsura, şi posturală, prin mimică, privire fixă, dezgolirea danturii, piloerecţie, sau chiar muşcătură.
Am înregistrat însă şi cazuri care ieşeau din acest context şi care frizau patologicul, în care un individ canin punea stăpânire pe un teritoriu din locuinţă, nemaipermiţând accesul proprietarilor la el, temerarii riscând să fie atacaţi grav.
De regulă, acest tip de agresiune nu evolua de sine stătător, ci era în strânsă legătură cu agresivitatea de dominanţă, iar uneori, cu cea maternală și cu cea protectivă sau posesivă. De altfel, am considerat agresivitatea teritorială a unor câini ca făcând parte constitutivă din complexul agresiunii de dominanţă, întotdeauna aceasta evoluând în contextul în care câinele se consideră superior persoanei sau animalului pe care le agresează.
Acest tip de agresionare l-am întâlnit, în special, la rasele mici de talie, de cele mai multe ori teritoriul putând fi “încălcat” doar de persoana preferată din familie. Doar patru cazuri de acest fel ne-au fost relatate, cu amănunte, de către proprietari, rasele implicate fiind un Cocker spaniel, un metis de Bichon, un metis de Zeidenpinch şi un metis de Pekinez.
Vom prezenta, drept studiu de caz, pe cel mai reprezentativ dintre ele: metis Zeidenpinch (Miki, M, intact sexual, 9 ani), a dezvoltat agresivitate teritorială în dormitorul apartamentului, muşcând de două ori pe soţul proprietarei, la încercarea acestuia de a intra în dormitor, pentru a merge la culcare. Proprietarii au observat că acest lucru se întâmpla ori de câte ori uitau uşa dormitorului deschisă şi câinele pătrundea primul în dormitor. Agresivitatea prin muşcătură nu era arătată şi soţiei de care câinele asculta, în general, şi pe care probabil că o considera superioară ierarhic, dar nici chiar soţia nu-l putea determina pe câine să părăsească dormitorul, dacă acesta se instalase deja acolo, fiind, la rândul ei, atenţionată prin mârâieli şi piloerecţie.
Din manifestările câinelui, putem deduce că animalul prezenta, pe lângă agresivitatea teritorială, şi fenomenul de dominanţă asupra proprietarului pe care îl tolera în restul locuinţei, îl accepta drept însoţitor la plimbare, dar tindea la a-i uzurpa locul în familie, în special în dormitor. Datorită faptului că nu s-a încercat corectarea acestui comportament nici prin educaţie, nici prin pedepsire, câinele şi-a “întărit”[1] acest obicei care a devenit constant.
Agresivitatea teritorială poate să apară uneori şi împotriva altor animale: câini sau alte mamifere ori păsări care pătrund într-o curte păzită de un alt câine. Şi la plimbare, în locurile marcate de câinele de companie drept personale, se pot isca conflicte agresive de apărare a teritoriului, 17 proprietari de masculi şi femele relatând despre astfel de situaţii în care a fost implicat animalul lor şi în care, încercând să intervină în tranşarea conflictului între câini, au fost muşcaţi de propriile lor animale (situaţia încadrându-se în tipicul agresiunii de frică sau a agresiunii redirecţionate).
Agresiunea arătată de astfel de câini se poate intensifica la orice formă de atac sau de impunere cu forţa a unor graniţe, câinele având foarte clare în minte limitele pe care le percepe drept personale. Şi în astfel de cazuri, pare că agresiunea teritorială a evoluat însoţită fie de agresiunea din frică, fie de cea posesivă, fie de complexul de dominanţă.
Încercând o comparaţie a datelor înregistrate de noi, cu date din literatură, am găsit referiri care ne-au confirmat părerile pe această temă. De exemplu, Cyntia Kagarise Sherman ş.a. [71], iniţiind un studiu asupra agresivităţii între câini, la Clinica Comportamentală a Universităţii Cornell, a comunicat următoarele date: cele mai multe plângeri privitoare la agresivitatea între câini şi cea protectivă au fost cele referitoare la câinii care locuiau în aceeaşi locuinţă (73 cazuri), pe când agresiunea între câinii străini a fost de 66 de cazuri. Câinii care au pornit lupta erau de rasă pură în 70 dintre cazuri (71%), iar dintre aceştia Ciobăneştii germani erau cei mai numeroşi: 38 de cazuri.
Conform aceluiaşi studiu, agresiunea în locuinţă a fost mai rară între rasele “jucărie” (de talie mică, de companie) [93] şi printre rasele sportive (de curse) şi mai frecventă printre rasele ciobăneşti, ori alte rase grele. Rasele de terieri prevalau între rasele care declanşau luptele din exteriorul locuinţei. În general, mai mult femelele ar fi iniţiat luptele din interior, pe când luptele din afară ar fi fost iniţiate, în special, de masculi. Dintre câinii care au pornit luptele în locuinţă, 58% ar fi fost mai tineri, iar 59% ar fi fost de mai curând sosiţi în locuinţă, decât victimele lor.
Atacurile agresive din locuinţă s-au dovedit a fi mai dramatice (în privinţa prejudiciilor) decât cele din afară; luptele dintre femelele ce împărţeau acelaşi spaţiu ar fi fost mai severe decât cele altor combinaţii combatante.
Emoţiile create de anumite evenimente este posibil să fi declanşat, în cele mai multe dintre cazuri, bătăliile din locuinţă.
Complexitatea problemei reiese şi din relatările făcute de Podberscek şi col. [109], în urma unei analize globale, concluzionând că agresivitatea s-ar înscrie, mai degrabă, în şase grupe variabile:
a)      protectivă (protecţia personală sau a proprietarilor);
b)      protectivă (a teritoriului);
c)      intraspecifică (cu câinii necunoscuţi);
d)     competitivă;
e)      posesivă;
f)       de dominanţă.
În cele mai numeroase dintre cazuri, câinii dezvoltă agresivitate de protecţie a teritoriului, procentul de apariţie situându-se la 45,7%. Interpretarea datelor noastre este, în mare, concordantă cu sistematizarea de mai sus.
Privitor la tratamentul acestui tip de agresivitate, aceiaşi autori recomandă tehnici de corectare ca desensibilizarea şi contracondiţionarea, precum şi lecţiile de însuşire a obedienţei, ca fiind cele mai eficiente. După tratament, 56% dintre câinii agresivi în interior au putut locui împreună dacă se aflau sub observaţie, pe când 76% dintre câinii care manifestă agresiune în mediul exterior ar putea sta împreună, dacă ar fi ţinuţi în lesă.
Am observat la unii dintre proprietarii cu care am discutat tendinţa de a încuraja manifestările agresive legate de teritorialitate, atât la câinii întreţinuţi la curte, cât şi la cei din apartamente, precum şi faptul că nici unul dintre ei nu şi-a prezentat câinele la lecţii de dresaj pentru învăţarea atacului la persoană. Toţi au considerat agresiunea arătată ca urmare a protejării teritoriului, ca fiind ceva normal, specific şi convenabil pentru proprietarul în cauză. Această atitudine adoptată de către proprietari ni se pare periculoasă, în lipsa stăpânirii corecte a unui model de comportare canină adecvată şi a deţinerii unui control fără putinţă de tăgadă, asupra câinelui deţinut. În cazul în care conflictele agresive iau amploare şi proprietarul nu stăpâneşte animalul în mod corespunzător, el riscă să se confrunte cu nesupunerea animalului şi cu instalarea unei situaţii de dominanţă din partea câinelui, putând duce, în alte ocazii, chiar la atacul asupra proprietarului.
În ce priveşte agresiunea teritorială manifestată de indivizi din rasele de câini mici, am remarcat că fenomenul este tratat cu amuzament de către proprietari, deşi, în multe cazuri, astfel de agresiune se poate solda cu muşcătură.



[1] Întărirea presupunea însuşirea unei învăţări de durată, ea putând fi, după aspectele arătate, de două feluri: pozitivă, atunci când câinele stabileşte o relaţie pozitivă între obicei şi consecinţe şi negativă, când între obiceiul practicat şi consecinţele câinele va percepe o relaţie negativă.

marți, 1 martie 2011

Agresivitatea canina (1) Generalitati


Agresivitatea canină s-a aflat în ultimul deceniu în atenţia comportamentaliştilor veterinari în mai mare măsură decât celelalte deviaţii comportamentale, datorită numărului foarte mare de atacuri cu potenţial agresiv ale câinilor asupra oamenilor, unele dintre acestea de mai redusă gravitate, dar altele fatale, mediatizate intens de presa scrisă şi audio-vizual.
Urmărind problema de-a lungul ultimului deceniu, fără să dispunem de o statistică la noi, dar înregistrând comunicatele de presă, atacurile fatale au venit mai ales din partea câinilor aparţinând raselor de talie mare, unii făcând parte din rase cu potenţial agresiv ridicat, în plus şi dresaţi pentru atac la persoană sau pentru paza obiectivelor. Acest fapt a generat, şi la noi, reglementarea deţinerii şi circulaţiei câinilor agresivi printr-o ordonanţă de urgenţă care, din păcate, nu este respectată şi aplicată cu responsabilitate, fapt ce duce la semnalarea de noi atacuri agresive, uneori fatale.
Anual, la nivelul întregii ţări, centrele antirabice teritoriale înregistrează mai mult de 20000 de persoane muşcate sau zgâriate de animalele de companie, câini sau pisici, majoritatea victimelor fiind atacate chiar de către propriile animale.
La nivel mondial, socotim plauzibile cele comunicate de comportamentaliştii străini, identificaţi de noi în bibliografia studiată: Sacks şi col. au comunicat într-un studiu, extins pe o perioadă mai mare de 20 de ani (1979-1998), că 238 de oameni şi-au pierdut viaţa în urma atacurilor agresive ale câinilor, rasele cele mai implicate în aceste atacuri fiind Pit-Bull şi Rotweiller.
Şi B. Hart, într-un forum al Asociaţiei Medicilor Veterinari Americani, axat pe tema câinilor agresivi, atrage atenţia asupra faptului că 1-3 milioane de oameni sunt muşcaţi anual în Statele Unite, devenind necesară o legislaţie strictă asupra deţinerii şi circulaţiei câinilor agresivi, idee care este reluată şi comentată, oferind soluţii, şi de către Gelle (Franţa) şi Netto ş. a. (Olanda).
Din motivele expuse anterior, considerăm necesar să tratăm in extenso acest tip de deviaţie comportamentală, datorită prejudiciilor pe care acest comportament anormal le poate aduce atât persoanelor atacate de câinii agresivi, cât şi proprietarilor de astfel de animale.
 Generalităţi ca etiologia, simptomatologia, tipologia şi diagnosticul tipurilor de atacuri agresive vor fi prezentate într-o primă parte, urmând ca în partea finală să fie prezentată agresivitatea pe tipuri, exemplificată cu aspectele cele mai sugestive pentru modificarea comportamentală în cauză cu care ne-am confruntat în practică.
Agresivitatea canină reprezintă o caracteristică a speciei, exprimată potrivit sau nu, în funcţie de contextul în care se manifestă. Ea poate apărea când câinele se simte ameninţat, când doreşte să-şi impună punctul de vedere, dar şi ca o expresie a unei stări patologice sau când animalului i se impun anumite restricţii. Conflictul ce se derulează poartă numele de conflict agresiv, finalitatea unui astfel de act fiind dezbaterea agresivă sau capitularea. Atacul neprovocat, brusc, din partea animalului, poartă numele de agresiune.
În contextul potrivit, agresivitatea reprezintă o reacţie normală de răspuns la o solicitare exterioară (de ex. apărarea proprie sau frica), dar şi pentru apărarea stăpânilor sau a locuinţei. Dacă agresivitatea se manifestă numai în astfel de împrejurări, ea este considerată, atât de către etologi, cât şi de proprietari, una corespunzătoare, acceptabilă, presupunând implicarea unei capacităţi decizionale din partea câinelui, respectiv de percepţie corespunzătoare în legătură cu ce se-ntâmplă în jurul său. Acţiunile agresive ale câinelui, în afara unor astfel de contexte, sunt considerate a fi înscrise în sfera comportamentului deviat al speciei.
Atunci când se investighează agresivitatea unui individ, în scopul prognosticării unor eventualele rezultate curativo-profilactice, trebuie ţinut cont de următorii factori comportamentali: vârsta animalului la data declanşării agresivităţii, durata manifestărilor agresive, intensitatea atacului agresiv (luptei), frecvenţa recurenţei, statusul neurologic şi hormonal al animalului (intact sau castrat).
Etiologia agresiunii, incluzând adesea diverse influenţe favorizante, colaterale, este greu de precizat; s-au vehiculat date în ceea ce priveşte transmiterea agresivităţii pe cale genetică, de la mamă la produşii de concepţie, dar cercetările ulterioare n-au reuşit să dovedească aceste supoziţii, avansând numai presupuneri că agresivitatea moştenită genetic ar putea fi cauza apariţiei unor rase de câini mai agresive decât altele. În schimb, mediul de viaţă al animalului şi modelul temperamental îşi pun amprenta în comportamentul, ca adult, al animalului. Sub rezerva aceasta, vom încerca să explicăm, în cele ce urmează, cauzele ce favorizează instalarea agresivităţii la câinii de companie.
Interacţiunea între manifestările agresive şi statusul hormonal este complexă, cei mai mulţi comportamentalişti raportând că, cel mai puternic modulator al agresivităţii este testosteronul, hormonul sexual masculin.
Facilitarea hormonală dată de prezenţa testosteronului la masculi şi absenţa lui la femele predispune, cel mai adesea, la atacuri, putându-se suspecta o bază androgenă pentru apariţia acestei deviaţii. Testosteronul acţionează ca un modulator al comportamentului care-i face pe câini să reacţioneze mai intens, mai rapid şi pentru o mai lungă perioadă de timp. Din datele comunicate în practică, s-a observat că, în reacţia agresivă către persoane sau conspecifici, masculii necastraţi vor fi primii care vor iniţia o formă sau alta a atacului agresiv: mârâit, lătrat, piloerecţie, adoptarea postúrilor specifice .
Deşi majoritatea crescătorilor de câini şi a medicilor veterinari de la noi agreează ideea că masculii care n-au trăit experienţa de reproducere sunt mai agresivi, n-am întâlnit, nicăieri, referiri că o atare concepţie ar avea fundament real şi, personal, nici nu suntem de acord cu această părere.
Toţi câinii percep o fază de provocare a agresivităţii, de aceea trebuie identificaţi, cu responsabilitate, factorii de risc agresiv; aceştia sunt: mediul de viaţă, persoane cu aspect particular (copiii, persoane cu o anumită coloraţie a pielii, persoane care miros a alcool etc.), o anumită conduită comportamentală a proprietarului faţă de animal, accesul la hrană, accesul la montă, încălcarea unui teritoriu pe care câinele îl percepe ca aparţinându-i etc. În acelaşi context, se impune şi identificarea mecanismelor de inhibare a agresivităţii, la schimbarea conjuncturii în care ea se declanşează.
Cel mai adesea, câinii reacţionează agresiv în următoarele situaţii:
-          când sunt înfricoşaţi;
-          când simt durere fizică;
-          când se apără;
-          ca o reacţie de protecţie a familiei sau a teritoriului;
-          ca reacţie la apărarea resurselor şi obiectelor proprii (mâncare, jucării, obiecte etc.);
-          în conflictele sexuale;
-          pentru apărarea statutului social de grup sau ca o reacţie la înfometare.
De bună seamă, reacţiile agresive pot apărea şi în situaţii aparte, ce nu ţin de personalitatea individului, atunci când este vorba despre dezechilibre biochimice ale organismului, boli diverse, tare genetice, suprasolicitare fizică sau psihică, administrarea unei medicaţii iritante etc.
Ca mod de manifestare, agresivitatea canină poate fi discontinuă, situându-se în continuă pendulare între semnalul agresiv şi reacţia de răspuns, depinzând, în cel mai înalt grad, de capacitatea de reacţie a câinelui implicat. Câinii care latră şi mârâie sunt, potenţial, la fel de agresivi ca cei care muşcă, astfel că trebuie ţinut seama de anumite atitudini abordate de către combatanţi în aprecierea conflictului pe cale să izbucnească: postura capului, spatelui şi cozii, poziţia urechilor, activitatea cozii, piloerecţia, expresia (mimica) ochilor şi a gurii, lătratul, mârâitul, dezvelirea dinţilor, retracţia buzelor etc.
Ordinea apariţiei acestor manifestări este absolut aleatorie, iar conflictul agresiv se poate declanşa instantaneu, chiar şi când este vorba despre animale fără antecedente agresive cunoscute. Faptul că un câine n-a muşcat niciodată nu reprezintă o garanţie că animalul respectiv nu este periculos, ci doar că a lipsit contextul potrivit pentru demonstrarea potenţialului agresiv.
De cele mai multe ori, agresivitatea se manifestă având drept scop stabilirea ierarhiei de dominanţă ce apare, în majoritatea cazurilor, după instalarea maturităţii sociale (18-24 de luni). Motivaţia apariţiei ei este atribuită schimbărilor interactive din mediul social de viaţă al câinelui, fie ca este vorba despre convieţuirea într-un grup uman, fie într-unul alcătuit din membri ai speciei canine.
Atunci când conflictul agresiv are loc între doi câini, el se desfăşoară în faze succesive, după un tipic, secvenţele concretizându-se în trei etape:
a.      faza de intimidare, manifestată prin modificări posturale, de atitudine, urmată de mârâit, eventual lătrat şi dezvelirea dinţilor;
b.      faza de atac sau de conflict agresiv angajat, manifestată prin muşcătură, sfâşiere sau strivire cu colţii, cu încercarea de dominare fizică şi psihică a adversarului;
c.       faza finală a conflictului, în care există un câine dominant şi altul dominat, în care cel învins se predă, adoptând postúrile specifice, de supunere.
Cel mai grav mod de agresionare, perceput ca atare, este muşcătura. Tendinţa oricărui câine de a muşca este dependentă de anumiţi factori:
-          genetic (părinţi agresivi);
-          experienţă timpurie (deprinderea muşcăturii de la vârstă mică);
-          socializare (izolarea de congeneri până la vârstă înaintată) şi antrenament;
-          comportamentul victimei, sănătatea medicală şi comportamentală a animalului;
-          nu în ultimul rând, mediul de viaţă.
Agresivitatea se poate manifesta diferit la cele două sexe, în funcţie şi de vârsta pe care o are animalul, astfel: agresivitatea apare la vârste mult mai mici la femele (sub şase luni de viaţă), decât la masculi (18-24 de luni), deosebire care se presupune că s-ar datora unei posibile androgenizari a femelelor în perioada intrauterină, datorită dezvoltării acestora în apropierea fetuşilor masculi, deşi această supoziţie n-a fost încă demonstrată. S-a observat însă că femelele cele mai agresive au cicluri de călduri mai rare, călduri liniştite sau chiar sunt lipsite de călduri.
Odată declanşată, agresivitatea nu descreşte proporţional cu vârsta; dimpotrivă, necorectate, pornirile impulsiv-agresive ale animalelor capătă forme patologice, nete. În legătură cu aceste observaţii s-au raportat date conform cărora:
-          cei mai mulţi câini care manifestă agresivitate de dominanţă sunt masculii;
-          cei mai mulţi câini implicaţi în agresiuni prin muşcătură sunt, de asemenea, tot masculi;
-          în cele mai multe dintre atacuri, masculii intacţi sexual sunt mult mai implicaţi în muşcături decât masculii castraţi;
-          chiar dacă se apelează la castrarea unui câine adult social (cu vârsta peste 18 luni) care manifestă agresivitate de dominanţă, neutralizarea sexuală are un efect foarte slab asupra agresivităţii, câinele prezentând şi după castrare obiceiuri agresive;
-          în general, femelele intacte sunt mai puţin implicate în conflicte agresive, decât cele castrate;
-          în cazul agresivităţii de dominanţă (asupra conspecificilor sau a proprietarilor), masculii sunt mai agresivi decât femelele;
-          în agresiunea datorată fricii, femelele intacte sunt mai agresive;
-          în agresivitatea protectivă (privitoare la drepturile proprii), masculii castraţi sunt mai agresivi decât femelele castrate;
-          în ceea ce priveşte agresivitatea posesivă, masculii intacţi sunt reprezentaţi mai frecvent decât femelele intacte, iar femelele castrate sunt mai active decât masculii castraţi;
-          la câinii castraţi, neutralizarea reduce agresiunea de dominanţă îndreptată înspre alţi câini, în proporţie de 62%.
Acestea sunt numai câteva date, depistate in literatura de specialitate, care prezintă diverse aspecte statistice ale agresiunii canine.
Un câine care muşcă pentru prima oară o poate face din cauza fricii, insecurităţii sau a contextului motivaţional, dar acest câine îşi va face, pe viitor, o obişnuinţă din a se apăra sau de a se afirma, prin agresarea oamenilor sau a congenerilor.
Diagnosticul tipului de agresivitate manifestată de un câine poate fi uşurată de considerarea următoarelor aspecte:
-          înlănţuirea secvenţelor agresive: lătrat – mârâit – dezvelirea dinţilor - muşcat;
-          semnale fizice concordante (postura capului, urechilor şi a cozii);
-          capacitatea de a-şi inhiba sau de a-şi întrerupe pornirile agresive, după declanşarea activităţii agresionale;
-          capacitatea de a redirecţiona agresivitatea, spre o altă activitate.
În diagnosticul agresivităţii, medicul comportamentalist trebuie să discearnă:
a.        dacă agresivitatea animalului este nativă, este indusă prin dresaj sau este dobândită prin educaţie;
b.       dacă reprezintă un semn al unei boli medicale sau infecţioase grave (ex. rabie);
c.        dacă reprezintă o tulburare comportamentală adevărată (psihoză).
Câinii agresivi nu trebuie catalogaţi ca fiind vicioşi (viciul implicând un status emoţional de substrat, ceea ce este imposibil de evaluat la câine), ci numai periculoşi şi imprevizibili.
Tot în vederea stabilirii unui diagnostic corect al agresivităţii, trebuie identificaţi atât factorii care determină agresiunea între câini, cât şi cei care determină agresiunea câinilor înspre oameni, dar şi stimulii complecşi care solicită agresivitatea.
Criterii de evaluare a agresivităţii; există o agresivitate nativă, mai frecvent întâlnită la unele rase, şi o agresivitate stimulată prin învăţare (prin dresaj sau chiar prin experienţa cognitivă proprie). Genetic, există rase cu potenţial combativ mai scăzut (rasele de vânătoare, cu excepţia Cockerului spaniel şi a raselelor mici de companie) şi rase cu un potenţial agresiv mai ridicat: rasele de Staffi, Rotweiller, Dobermani, unii Ciobăneşti. Ultimii au fost selectaţi pentru pază şi apărare. Asemenea câini sunt dresaţi să-şi stăpânească instinctele agresive, lucru care nu reuşeşte întotdeauna, din varii motive.
De cele mai multe ori, asemenea câini căpătă defecte de comportament foarte greu de corectat. Literatura de specialitate citeaza cazuri cand câinii metişi pot manifesta un potenţial agresiv mai ridicat decât cei de rasă pură (ex. metişii de Stradfordshire terrier, metişii de Ciobănesc german).
Pentru câinii care sunt agresivi numai în anumite situaţii, este important să se determine, la evaluarea comportamentului, următoarele aspecte:
-           dacă deprinderea este adecvată situaţiei în care se manifestă;
-          în ce context se manifestă;
-          dacă este stimulată sau redusă prin anumite intervenţii corectoare sau agresivitatea aratata de animal cedează de la sine şi care este rezolvarea, în ultimă instanţă, a conflictului.
Importantă pentru această evaluare este şi înţelegerea gradului în care animalul îşi poate inhiba propria agresivitate, ca răspuns la schimbările din mediul de viaţă.
Pe de altă parte, există şi câini la care gesturile normale, fireşti, nu sunt percepute ca atare (ex. întinderea unui obiect altei persoane, peste capul animalului, aplecarea după un obiect, sărutarea de rămas bun a persoanelor venite în vizită etc.) şi atunci reacţionează agresiv, muşcând.

Am prezentat până aici câteva date generale despre agresivitate, urmând ca, în continuare, să prezentăm câteva aspecte particulare întâlnite de noi în teren, date generale relatate în literatura medicală, cât şi să sistematizăm cele mai importante aspecte agresive cu care se pot confrunta medicii în clinică. Cele mai interesante cazuri cu care ne-am confruntat vor fi prezentate drept studii de caz.