Agresiunea de stabilire a dominanţei (1)

Dominanţa canină şi complexul agresional ce poate rezulta din aceasta reprezintă, după părerea noastră, cea mai gravă problemă cu care se pot confrunta proprietarii de câini de companie, mai ales acei dintre proprietari care coabitează cu astfel de animale în locuinţă. Pe lângă datele proprii, urmărind literatura de specialitate privitoare la agresivitatea canină apărută, ocazional, la noi [58, 112], am putut constata că specialiştii ]n medicină veterinară ignoră această problemă, deşi buna coabitare dintre proprietar şi câine derivă din capacitatea de a fi obedient a animalului, faţă de stăpânul său.

Ignorând existenţa acestui tip de comportament, confraţii noştri nu pot instrui pe proprietarul de câine mic în vederea unei profilaxii judicioase pentru preîntâmpinarea dominanţei precoce şi, mai târziu, a dominanţei tardive, la câinele adult. Personalitatea câinelui, astfel formată, va fi fi una neinhibată de nici o regulă restrictivă, viitorul adult comportându-se discreţionar, îngreunând astfel comunicarea cu proprietarul.

Legat de apariţia acestei psihonevroze, Rooney ş.a [147] au concluzionat, în urma observaţiilor directe şi a unei îndelugi experienţe în calitate de comportamentalişti, că relaţiile intraspecifice de dominanţă se stabilesc în urma sesiunilor de joacă pe care proprietarul le are cu câinele, prin provocări competitive.

Şi noi considerăm, ca foarte just, că semnalele de joacă pe care omul le transmite câinelui influenţează, indiscutabil, efectele jocului, iar când aceste semnale lipsesc, sau sunt greşit interpretate, rezultatul jocurilor poate avea consecinţe serioase, cum ar fi instalarea dominanţei canine

Căţeii proveniţi din părinţi, la rândul lor, dominanţi, vor moşteni aceste trăsături de caracter şi, datorită mediului de creştere şi unei educaţii precare primite de la proprietarul neinstruit, vor exacerba trăsături de caracter precum nesupunerea, imprevizibilitatea, impulsivitatea. Iată de ce considerăm ca foarte importantă buna instrucţie a specialiştilor în materie, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-i poată îndruma pe proprietarii de câini, în sensul formării unui raport de dominanţă proprietar-câine de companie în favoarea proprietarului. Există posibilitatea ca, acolo unde terenul ereditar este perturbat, proprietarii de astfel de câini să se confrunte cu mari probleme în manipularea animalelor proprii.

Modul în care un câine dominant îşi va exhiba dominanţa asupra proprietarului sau asupra congenerilor va fi, bine-nţeles, agresivitatea. Uneori, agresivitatea poate fi însoţită de anxietate sau panică, ceea ce înrăutăţeşte fondul problemei şi complexul evolutiv al bolii.

Din acest punct de vedere, agresiunea de dominanţă reprezintă un complex agresional plurifactorial, întâlnit la foarte mulţi dintre câini (din observaţiile noastre, la masculi, în proporţie de peste 20%), apărut după maturizarea socială, iar la femele, chiar înainte de vârsta de şase luni. Ea îşi are geneza în primele luni de convieţuire  alături de proprietar, uneori declanşându-se chiar la prima luare de contact cu proprietarul, după tatonarea gradului de indulgenţă al acestuia.

Observând animalele care prezintă dominanţă, pe o perioadă de mai mulţi ani, putem aprecia că vor deveni dominanţi următorii câini:

-          cei care au fost adoptaţi de la vârstă mică, la 6-8 săptămâni;

-          care locuiesc în apartamente şi nu la curte;

-          cei cu  proprietari care n-au mai deţinut anterior câini;

-          masculii de talie mică, cel mult medie, deşi, în general,  talia animalului nu ar trebui să aibă importanţă; cu toate acestea,  tendinţele la dominanţă le-am observat mai ales la câinii cu o astfel de talie;

-          cei cu importante exagerări temperamentale: excitabilitatea, labilitatea emoţională, dominanţa şi placiditatea, la fel de importante atât la proprietar, cât şi la câinele deţinut.

Cele mai grave situaţii de dominanţă le-am observat în situaţia cuplurilor femeie proprietar - câine mascul, în care caz terapia a fost cea mai rezistentă la extincţie[1].

Din experienţa noastră, am dedus că există o directă corelaţie între caracterul şi temperamentul proprietarului şi al câinelui de companie (idee întâlnită şi la Hvosdik şi col. [68]) şi că purtarea câinelui i se datorează, în mare parte, modului în care proprietarul îşi tratează câinele.

Legat de această situaţie, am notat că şi Podberscek şi col. [108] au întâlnit agresivitatea de dominanţă la 11,7% dintre cazuri, deşi, după opinia noastră, orice practician veterinar ar putea aproxima procente mult mai mari.

În alt studiu [151], aceiaşi autori stabilesc interacţiunea dintre proprietari şi câinii lor de companie, studiul fiind iniţiat la rasa Cocker spaniel englez; concluzia a fost că nepotrivirile de temperament între oameni şi câini, precum şi permisivitatea exagerată a proprietarilor conduc, indubitabil, la apariţia dominanţei canine. Autorii au avansat ideea cum că şi alte trăsături, cum ar fi: culoarea uniformă a robei câinelui (aurie sau neagră), sexul mascul, starea sexuală (intact sau castrat) sau lipsa de educaţie ar favoriza apariţia dominanţei, desi aceste trasaturi sunt diferite ca origine.

În concordanță cu observaţiile noastre, Cameron [28] a prezentat un studiu asupra a 35 de cazuri de câini cu agresiune de dominanţă, frecvent asociată cu alte deviaţii ca tulburările de atenţie şi întâlnite în peste 50% dintre cazuri. Au mai fost comunicate, cu aceeaşi ocazie, şi date privitoare la aspectele dominanţei canine: dominanţa ar fi apanajul masculilor, întâlnită la o largă categorie de rase, de la cele mai mici de talie şi până la cele mari, de la rase pure, la metişi. Semnele ar putea fi observate încă de la vârstă mică, dar nu devin pregnante până la 2 ani, la deplina maturizare sociala. Asemenea date susţin și că dominanţa se poate aplana prin tratament.

Privitor la metafilaxie[2], Borchelt [21] subliniază importanţa educaţiei încă de la vârstă mică, pentru a preîntâmpina instalarea dominanţei la câinele adult, stabilind atât principalele caracteristici ale câinelui dominant, cât şi influenţa pe care o pot avea asupra comportamentului câinelui sexul, rasa şi statusul reproductiv.

Cum am intuit şi noi şi cum am mai semnalat, hipotiroidismul favorizează şi el atacurile agresive asupra proprietarului sau asupra membrilor familiei şi, din această cauză, câinele poate reedita agresiunea asupra proprietarilor şi cu alte ocazii, ceea ce poate conduce la formarea unui sentiment de control asupra situaţiei, din partea animalului. Fatjo ş.a. [52] semnalează acelaşi aspect.

Ideea că deviaţiile comportamentale presupun determinare genetică am întâlnit-o la mai mulţi autori: Mc. Guffin [84] comunică faptul că acest aspect ar putea fi suspectat la câinii cu tulburări de personalitate congenitale, cu un sindrom ce poate fi asemănat cu schizofrenia de la om, iar Candel şi col. [30], dar şi Coupry [42], amintesc despre existenţa sindromului disociativ, ce ar corespunde unei rupturi în percepţia senzorială şi socială, cu faze de obnubilaţie şi halucinaţii, manifestată, la câinii care supravieţuiesc până la vârsta adultă, prin agresivitate de dominanţă.

Nici unul dintre autorii români care ne-au fost accesibili n-au subliniat importanţa dominanţei în relaţia proprietar-câine, raportările sau interpretările fenomenului diferind complet, în condiţiile ţării noastre.

Lămurite fiind originile dominanţei, vom menţiona, atât din practica personală, cât şi din literatura cercetată, semnele cele mai tipice ale psihonevrozei ce favorizează şi întreţine dominanţa canină:

-          ameninţarea prin arătarea dinţilor, mârâitul sau muşcatul la oricare dintre contextele următoare: apropierea unei persoane sau a unui alt animal; atingerea în diverse scopuri a capului, gâtului sau spatelui câinelui; ştergerea sau atingerea picioarelor; apăsarea sau împingerea pe spate, gât ori cap; mânuirea hamului sau a botniţei; ridicarea mâinii deasupra capului animalului, chiar cu scopul de a-i aplica botniţa sau zgarda; împinsul din spate; trecerea pe deasupra câinelui culcat; deranjarea din somn; împinsul de pe pat sau de pe canapea; comanda verbală, mai ales restrictivă; orice pedepsire fizică sau verbală, chiar şi la ordonarea comenzilor simple, de rutină etc.;

-          împingerea oamenilor cu șoldul sau labele de pe canapea sau de pe un alt loc, perceput de câine ca aparţinându-i;

-          aşezarea unei labe sau a capului pe umerii, capul sau spatele oamenilor;

-          încălecarea membrelor oamenilor ca pentru montă, cu sau fară simularea montei;

-          blocarea accesului proprietarului, în special în dreptul uşilor;

-          blocarea posibilităţilor corecţionale (de ex. apucarea cu gura a obiectului cu care se pregăteşte pedepsirea);

-          privirea fixă, în special dacă este însoţită de dilatarea pupilei şi dacă animalul susţine privirea proprietarului;

-          vociferările către proprietar, atunci când este mustrat;

-          aşezarea pe picioarele oamenilor, cu labele sau spatele;

-          “îmbrăţişări” şi “pupături” (în special pe faţă), “statul de vorbă”;

-          încercările de îmbunare a stăpânului, prin lingerea feţei sau “pupături”, atunci când i se cere să se supună;

-          fornăitul pe nas, atunci când i se ordonă să cedeze, în urma unei acţiuni inoportune;

-          bătutul din picioare, atunci când este admonestat;

-          ocuparea locului preferat al proprietarului, atunci când acesta lipseşte temporar.

În multe cazuri, un ochi experimentat poate identifica, la câinii ce manifestă dominanţă, regresii afective pasagere, manifestate, mai ales, în situaţiile în care câinii îşi pun stăpânii la respect, exprimându-se agresiv [93].

Verificând în practică, prin chestionarea clienţilor, dar şi prin observaţie directă a pacienţilor, aceste atitudini şi celelalte reacţii ale câinilor de companie, ne-am convins că manifestările enumerate presupun un adevărat cod comportamental al câinelui dominant.

Cu excepţia primului punct, semnalele dominanţei din enumerarea anterioară pot reprezenta manifestări de dominanţă exclusivă, fară a fi întotdeauna acompaniate de agresionare; pentru a împiedica însă dezvoltarea unui caracter de animal dominant la viitorul adult, este bine să se evite, din start, situaţiile care delimitează, întreţin sau chiar agravează dominanţa.

Asemenea manifestări pot apărea la căţei încă de la vârsta de două luni, riposta fiind marcată prin ridicarea lăbuţei înspre proprietar, blocarea intenţiei corecţionale a proprietarului, prin apucarea cu gura a mâinii ridicate înspre animal (majoritatea proprietarilor de căţei se vaită de muşcăturile acestora), vociferările la admonestările proprietarului sau încălecarea piciorului sau braţului proprietarului, ca pentru montă. Exprimarea dominanţei progresează cu fiecare lună care trece, dacă proprietarul este prea permisiv cu animăluţul sau nu stăpâneşte tacticile de abordare corectă proprietar–câine [90].

Am dedus din practică, atât din observaţiile directe, cât şi din relatările proprietarilor, că indivizii canini cu agresivitate de dominanţă se pot încadra, în ultimă instanţă, în două grupe: unii care par că nu au nici un dubiu că ei deţin controlul absolut în orice situaţie şi care prezintă agresivitate marcantă; acest tip de agresivitate este caracteristic mai ales:

-          raselor de câini mari (în special Boxerilor, Rotweillerilor, Dobermanilor);

-          câinilor care au drept stăpâni femei sau chiar bărbaţi cu o personalitate mai ştearsă;

-          câinilor cu grave deformări de personalitate (idee certificată şi de Hvosdic şi col.) [68].

Mi s-a întâmplat în practică să fiu muşcată cu furie de către un pui de Rotweiller, în vârstă de două luni, pe care l-am abordat cu mult calm şi drăgălăşenie; câinele a continuat pe parcursul celor cinci luni, câte a mai trăit, să fie agresiv inclusiv cu proprietarii, murind la vârsta de şapte luni subit, în toiul unei crize de hiperexcitaţie, probabil de natură corticală. Apreciind retrospectiv manifestările căţelului în cauză, putem presupune că respectivul caz ar fi putut prezenta un sindrom disociativ [41, 42].

A doua grupă o constituie câinii care nu sunt siguri de statutul lor social, tatonează practici agresive, concepute de ei înşişi pentru prima oară ori imitând alţi câini, în scopul de a influenţa sistemul social din care fac parte şi de a căpăta mai multă importanţă, încercând dacă pot prelua sau nu controlul în relaţia proprietar-câine. Câinii din această categorie sunt însă mai uşor recuperabili şi făcuţi sa fie ascultători, decât cei din prima grupă.

Dacă dominanţa se manifestă numai între câini, în contextul existenţei  mai multor animale de companie menţinute în acelaşi spaţiu, atunci am putut observa că, de regulă, animalele tinere (în special câinii în preajma “adolescenţei” sau cei în preajma maturităţii sociale) sunt cele care doresc să uzurpe supremaţia celor mai în vârstă, a căror autoritate nu vor s-o recunoască, dând naştere la conflicte agresive, până ajung să deţină statutul vizat.

Conflictele de stabilire a dominanţei între congeneri se dezbat şi în afara locuinţei, la plimbare, între doi câini care se întâlnesc întâmplător şi petrec un timp împreună sau într-un grup de câini care se cunosc şi sunt prieteni, deoarece ierarhia de grup s-a stabilit anterior şi fiecare îşi cunoaşte poziţia socială în cadrul grupului. De notat că, între câini, pentru a-şi stabili dominanţa, nu se poartă întotdeauna lupte, supunerea putând fi arătată fie numai şi prin posturile caracteristice, specifice, fără dispute [7, 17, 90].

Agresiunea de dominanţă evoluează, în multe cazuri, în strânsă relaţie cu anxietatea canină, de aceea agresiunea de dominanţă se regăseşte în atâtea forme manifestante.

Unii dintre specialiştii comportamentalişti cercetaţi de noi pentru alcătuirea studiului bibliografic, cât şi pentru modularea planului de lucru şi interpretarea rezultatelor personale [28, 53, 103], avansează ideea că, în agresiunea de dominanţă, s-ar putea identifica şi o bază organică, chimică, descoperind, la pacientii bolnavi, disfuncţii metabolice şi susţinând că majoritatea pacienţilor cu anomalii de comportament au prezentat la analizele urinei valori peste medie a metaboliţilor glutaminei, taurinei şi alaninei.

Prin analogie cu pacienţii umani, la care cantităţile crescute de glutamină favorizează agresivitatea, s-a presupus că mecanismul declanşării agresivităţii s-ar putea să fie similar şi la câine. Din păcate, n-am avut posibilitatea verificării în practică a astfel de supoziţii, din două motive: pe de o parte, din cauza complexităţii investigaţiilor, iar pe de alta, datorită slabei disponibilităţi pe care au manifestat-o proprietarii de a suporta atât financiar, cât şi ca timp fizic acordat, analize suplimentare. Ipoteza mecanismului dismetabolic n-a fost demonstrată nici în Occident deci, cel mai probabil, agresiunea de dominanţă are origini ancestrale, în ierarhia de dominanţă care se stabilea, instinctual, în cadrul haitei strămoşilor.

Numărul câinilor identificaţi de noi cu sindrom de dominanţă asupra unui membru al familiei a fost de 55 cazuri (aprox. 23%, din totalul câinilor cercetaţi în studiu). Câinii incriminaţi nu manifestau, neapărat, şi agresivitate, dar îşi dominau proprietarii prin alte metode, ca cerşitul sau nesupunerea la comenzi. Câinii cu sindrom de dominanţă intraspecifică au fost în număr de 23, incluzând atât masculi, cât şi femele.

Agresivitatea reprezentând dominanţa asupra oamenilor am întâlnit-o în proporţie egală, atât la rasele de câini de talie mică (27 de cazuri), cât şi la metişi şi la rasele de câini de talie medie şi mare (28 de cazuri).

În concluzie, conchidem că sindromul de dominanţă este caracteristic masculilor, adoptaţi de la vârstă precoce de către proprietari care s-au arătat prea toleranţi faţă de comportamentul animalelor sau care au tratat cu amuzament pornirile agresive ale animalelor lor; acestea, la vârstă adultă, şi-au făcut un obicei din a-şi trata prin mârâituri şi muşcături stăpânii ce încearcă să-şi impună punctul de vedere în faţa animalului de companie.

Cele mai numeroase cazuri de dominanţă s-au manifestat asupra copiilor din familie, sau faţă de alţi membri ai familiei care se arătau mai îngăduitori sau mai fricoşi faţă de animal, de regulă acestea fiind femeile.

---

[1] extincţie: metodă de terapie prin învăţare axată pe distrugerea obiceiurilor deja întipărite.

[2] metafilaxia: profilaxia comportamentului deviat prin educaţie corespunzătoare.