Agresiunea de stabilire a dominanţei (2)

În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai sugestive studii de caz, identificate de noi:

Doberman (Dick, M, intact sexual, 5 ani) a prezentat agresiune de dominanţă cu proprietara, pe care a atacat-o, în mod repetat şi violent, prin muşcătură, într-unul din cazuri necesitând intervenţie chirurgicală estetică. Contextul în care s-a produs muşcătura nu este semnificativ, ultimul atac petrecându-se pentru că femeia l-a privit mai insistent.

Situaţia din familia proprietarilor (alcătuită din soţ, soţie şi doi băieţi adolescenţi) era în permanenţă una tensionată, între soţi desfăşurându-se câteva conflicte familiale, la care a asistat şi câinele, soţul demonstrând că era cel care îşi domina şi tolera soţia. Am apreciat că sursa agresiunii de dominanţă a câinelui împotriva femeii ar putea să fie empatia transmisă de soţ asupra statutului de dominată al femeii. Copiii, fiind adolescenţi, îl puteau domina pe câine, astfel încât acesta manifesta supunere faţă de ei. De notat că, în afară de acest caz, câinele nu mai manifesta agresivitate cu alte persoane, iar intraspecific, am apreciat că se situa constant într-o postură defensivă atunci când venea în contact cu congenerii, din ceea ce ne-au relatat proprietarii.

Ne-a fost greu să instituim o terapie a acestui comportament, pentru că soţul n-a putut fi consultat să-şi dea acordul în privinţa ei, iniţiativa de a apela la medic fiind doar a soţiei.

Deşi apreciem că terapia prin castrare ar fi putut fi benefică, n-am putut-o aplica, din motivele arătate mai sus. În lipsa altei metode, am recurs la consilierea persoanei agresate asupra profilaxiei generale şi speciale, în acest tip de agresivitate; în plus, am apelat la medicaţia hormonală cu Megestrol acetat, pentru efecte similare cu cele din castrarea hormonală, rezultatele fiind însă nesatisfăcătoare. Doza folosită a fost cea uzuală (3,3 mg/kg, o dată pe zi, 7 zile/lună).

Evitarea situaţiilor care să ducă la apariţia manifestărilor agresive a dat însă rezultat, proprietara comunicându-ne ulterior că în ultimul an n-a mai fost agresată de către câine.

Un alt caz l-a constituit un metis de talie mijlocie (Ciuhap, mascul, intact sexual, 6 ani), născut în casa proprietarei de către o femelă pe care aceasta a deţinut-o anterior. Câinele a manifestat, încă de mic, deprinderi de dominanţă, în prezent nesuportând nici o constrângere din partea proprietarei: nu accepta nici o admonestare, ripostând prin rânjet, mârâituri şi chiar muşcătură, nu accepta pusul botniţei sau aplicarea unui tratament medical, dacă era atins pe anumite zone ale corpului (în special pe cap şi umeri), muşcă. Proprietara a fost muşcată cu sălbăticie în câteva rânduri, când a vrut să-l transfere dintr-o cameră în alta sau să-l scoată la plimbare, alegându-se cu plăgi însemnate. Când se afla pe stradă câinele era chiar uşor agorafobic, ascultător, evitând conflictele cu alţi câini şi ocolind persoanele.

În istoria acestui caz nu se cunoaşte nici o situaţie de abuz asupra câinelui, dimpotrivă, se poate aprecia că animalul este răsfăţat. Proprietara, o femeie singură, cu personalitate şi temperament aparte, mare iubitoare a animalelor de orice fel, dar mai ales a câinilor şi pisicilor, este o persoană extrem de permisivă cu animalele ei. Programul de hrănire şi plimbare al animalelor pe care le deţine este însă haotic, cei doi câini şi două pisici pe care le deţine petrecând singuri între 10-14 ore/zi. Pe de altă parte, proprietara nu posedă noţiuni suficiente asupra comportamentului specific şi nu interpretează adecvat mesajele transmise de câine.

Parte din comportamentul agresiv al acestui caz s-ar putea datora ascendenţei agresive pe linie paternă, tatăl animalului fiind, la rândul lui, destul de agresiv. În rest, în acest caz, agresivitatea de dominanţă este probabil că s-a datorat şi modului în care proprietara înţelegea să-şi trateze animalele.

La acelaşi animal, am mai descoperit existenţa şi a agorafobiei (cum am amintit mai sus), a anxietăţii de separaţie şi a problemelor de eliminare, ceea ce, la această vârstă, n-a favorizat terapia deviaţiilor comportamentale amintite, mai ales când din partea proprietarei nu exista un interes deosebit, pentru corectarea acestora.

O situaţie aparte în devoltarea agresivităţii de dominanţă, am putut să observăm, în practică, la rasa Cocker spaniel, atât la masculi, cât şi la femele (6 cazuri). Majoritatea cazurilor de dominanţă s-au soldat cu muşcătura asupra proprietarilor, dar am întâlnit în practică şi un caz mai deosebit, care ar putea fi încadrat drept agresivitate idiopatică şi care va fi descris la timpul potrivit.

În cadrul acestei rase, proprietarii au raportat cazuri de agresivitate, survenite în contexte aparent nemotivate, în condiţiile în care majoritatea câinilor prezentau şi anxietate de separare, în absenţa proprietarilor. Toate cazurile amintite au avut drept victime femeile sau copiii din familie şi vom detalia în acest sens un caz: Cocker spaniel (Teddy, mascul, monorhid, 7 ani), adoptat la vârsta de 6 săptămâni, având drept proprietară o septuagenară, manifesta agresivitate de dominanţă cu stăpâna, atunci când i se făcea toaleta sau după ce proprietara îl contenţiona pentru tratamente medicate dureroase. Câinele nu suporta să fie constrâns, să fie ţesălat, să i se cureţe urechile etc. După ce contenţia înceta, câinele se repezea spre proprietară lătrând şi, de multe ori, chiar muşcând, uneori mai puţin grav, numai apucând cu dinţii mâna proprietarei, alteori muşcâtura fiind profundă.

Acelaşi câine manifesta izbucniri de tandreţe din senin şi cerşea atenţia proprietarei pentru a fi mângâiat, dar încercările acesteia de a-l pune la punct sau simpla ignorare a câinelui, în atare cazuri, s-au soldat cu mârâituri, lătrături furioase, uneori chiar cu muşcături.

Tot exmplarul respectiv manifesta şi anxietate de separaţie când era lăsat singur în locuinţă, vociferând, distrugând diverse obiecte sau mobilier şi zgrepţănând la uşă, precum şi defecând în locuinţă. Am remarcat, şi în acest caz, lipsa de informare a proprietarei asupra comportamentului specific şi, deşi a încercat să fie mai severă cu animalul, n-a reuşit o coabitare comodă cu acesta.

Cerându-ne ajutorul, am prescris câinelui (în scopul limitării semnelor din anxietatea de separaţie) alprazolam în doza uzuală, dar rezultatele, în acest caz, nu au mai fost comunicate de către proprietar. Împotriva atacurilor agresive am instruit proprietarul în vederea evitării generării situaţiilor agresivităţii de dominanţă.

Deşi noi nu am testat efectul clomipraminei la câinii cu agresivitate de dominanţă, am găsit date în literatura de specialitate că el a fost investigat. White ş.a [137] l-au testat, comunicând că acest medicament nu are nici o eficacitate. În aceeaşi idee, Virga ş.a. [130] au încercat să reducă agresivitatea câinilor cu care se lucra pentru modificarea comportamentului, administrându-le amitriptilină, evaluând efectul medicamentului în două etape; se pare că nici amitriptilina nu contribuie la reducerea comportamentului agresiv la câini.

Marea problemă, în toate cazurile în care s-a încercat terapia medicamentoasă antipsihotică, este costul foarte ridicat al acesteia, raportat la veniturile proprietarilor de câini cu probleme comportamentale şi, în cele mai multe dintre cazuri, clienţii nu şi-au permis să aplice în practică indicaţiile noastre.

Tot prin muşcătură şi-a manifestat dominanţa şi câinele din cazul următor: Vizsla (Tano, M, intact sexual, 9 ani), aparţinând unei femei ce locuia singură, deşi, la data adoptării câinelui, aceasta avea  soţ şi copil. Câinele a învăţat în ultima perioadă (de la vârsta de 5 ani) că are un ascendent asupra stăpânei, refuzând să răspundă la anumite comenzi sau, dimpotrivă, să răspundă, dar în modul propriu, prin agresiune. Stăpâna a trebuit să dea dovadă de multă diplomaţie pentru a obţine ce dorea de la animal, fără ca să fie ameninţată sau chiar muşcată. Câinele era agresiv cu străinii, cu copiii, cu persoanele cunoscute, dacă i se părea că este privit mai insistent sau i se părea că discuţia dintre aceste persoane îl privea şi îl defavoriza

Stăpâna ne-a relatat cum o rudă apropiată, pe care câinele o tolera în casă în mod obişnuit, a fost muşcată de faţă, în momentul în care, trebuind să iasă pe uşă şi să plece împreună cu stăpâna câinelui, i s-a adresat acesteia: “Nu-l mai lua şi pe Tano, lasă-l acasă”; în secunda următoare câinele a atacat şi a muşcat, părând că a înţeles sensul discuţiei.

La ieşirea la plimbare, câinele s-a învăţat însă să accepte botniţa, în aşa fel încât nu-şi putea manifesta pornirile agresive pe care le avea faţă de trecători sau faţă de alţi câini, stăpâna controlând astfel, măcar parţial, agresivitatea animalului. Câinele n-a urmat nici un fel de terapie a agresivităţii, dar proprietara s-a obişnuit să controleze comportamentul acestuia prin evitarea conjuncturilor generatoare ale agresivităţii de dominanţă.

Există şi cazuri în care dominanţa se instalează treptat, la câini care, până la un moment dat, s-au comportat normal, dar atitudinea exagerată a proprietarilor a dus la formarea unui comportament discreţionar al câinelui de companie. În această categorie se înscriu adesea câinii cuplurilor fără copii, care ajung să considere animalele de companie ca pe copiii lor, permiţându-le acestora să le dirijeze existenţa. Am putea exemplifica prin cazul unui cuplu, posesori al unui metis de Tekel (Cuki, M, intact sexual [1], 6 ani); Cuki a fost crescut de la vârsta de 3 săptămâni de un cuplu deja la vârsta maturităţii medii, care n-a putut avea copii, din motive obiective, şi care, depăşind vârsta de procreere, a ales ca substitut acest animal. Câinele îşi exercita dominanţa atât asupra femeii, cât şi asupra bărbatului, dar manifesta şi dominanţă intraspecifică cu masculii întâlniţi afară, la plimbare. Interesant era că acest câine nu-şi exercita dominanţa prin agresivitate, aşa cum şi-o manifestă cei mai mulţi dintre câini, ci prin comportament independent, vocalizări şi încăpăţânare, insistând asupra a ceea ce dorea, până când îi era îndeplinită dorinţa. Noţiunea de obedienţă era complet străină acestui câine.

Câinele s-a obişnuit ca, de fiecare dată când dorea ceva, să-i fie făcut pe plac. Proprietarii au relatat că fuseseră treziţi cu lătrături, în toiul nopţii, pentru că animalul îşi adusese aminte că a lăsat o minge sau o jucărie sub pat şi o dorea chiar atunci, să se joace împreună cu stăpânii; încercările de potolire au fost inutile, până nu au dat paturile în lături, pentru ca jucăria să poată fi recuperată.

Acelaşi animal nu permitea să fie dat la o parte de pe canapea sau de pe patul proprietarilor, unde dormea între pernele stăpânilor, în caz contrar vociferând îndelung sau mârâind. La încercările proprietarilor de a-i ridica vasul cu alimente, câinele reacţiona la fel. Deşi câinele se comporta discreţionar, el nu i-a muşcat niciodată pe proprietari.

La acelaşi câine prezentat mai sus, stăpânii ne-au relatat semnele anxietaţii de separaţie, manifestată îndeosebi prin vociferări, atunci când este lăsat singur acasă, motiv pentru care proprietarii au angajat o persoană care să stea cu animalul, până la întoarcerea lor de la serviciu.

De notat că şi proprietarii relatau cu amuzament despre comportamentul animalului, neconsiderând necesară aplicarea vreunei forme de terapie, pentru corectarea comportamentului favoritului lor.

Uneori, problemele de sănătate ale câinilor cu dominanaţă manifestă pot avea final tragic, aşa cum vom relata despre cazul următor: Bobiţă, Caniche mediu, M, 7 ani, suferind de gastrită hipoclorhidrică, şi-a atacat de mai multe ori stăpânii în timpul crizelor dureroase, fără motiv aparent. Starea de boală i-a conferit o reactivitate şi o agresivitate exagerată, în final proprietarii apelând la eutanasie, pentru că nu au mai suportat situaţia.

Iniţial, cea mai frecvent atacată era soţia, asupra căreia câinele mai manifestase dominanţă şi o mai atacase şi pe când era sănătos, în contextul în care se apropia prea mult de locul unde dormea, dacă voia să-i ridice jucăria sau dacă voia să-l ridice de pe locul lui, pentru a merge în altă parte; în ultima perioadă de boală îl ataca însă şi pe proprietar, mai ales la încercarea de a-i administra medicamente sau de a-i fixa lesa, pentru a-l scoate la plimbare. După mai bine de jumătate de an de la manifestarea primelor semne de agresivitate prin muşcătură, proprietarii au decis eutanasia acestuia, pentru că ajunseseră să fie terorizaţi de către câine.

Indiferent de modul de manifestare al agresiunii de dominanţă, este remarcabil faptul că, odată instalată, agresivitatea de dominanţă se va manifesta în toate situaţiile declanşatoare. Singura posibilitate de reducere a dominanţei rămâne instruirea proprietarului să evite, pe cât posibil, generarea conflictelor agresive şi, dacă conflictele au apărut, să renunţe la manifestări punitiv-agresive împotriva câinelui, pentru a nu accentua astfel conflictul. Proprietarul trebuie să rămână calm şi să încerce să atragă animalul într-un loc neutru, unde să-l lase până la calmarea situaţiei.

În aceeaşi idee cu noi, şi Cameron [28] indică educarea proprietarilor, în aşa fel încât aceştia să înţeleagă şi să aplice cele mai potrivite metode de modificare a comportamentului: antrenamentul, metodele chirurgicale (gonadectomia) şi terapia medicamentoasă. El a subliniat necesitatea ca proprietarii să preia conducerea în relaţia cu câinii lor, în 34 din cele 35 de cazuri înregistrate în studiul său ca având agresivitate de dominanţă. Raportările ulterioare ale proprietarilor au relevat că 12% dintre câini au raportat îmbunătăţiri ale comportamentului excelente, 44% au raportat o îmbunătăţire medie, iar 32% au sugerat o evoluţie satisfăcătoare. Proprietarii s-au declarat încântaţi de calitatea informaţiei primite de la medic, în vederea educaţiei pe care trebuie s-o primească animalul, în proporţie de 97%.

Am avut ocazia să constatăm în practică faptul că gonadectomia favorizează instalarea dominanţei la căţelele impubere şi, în aceeaşi idee, O’Farrel [100] susţine că neutralizarea a fost corelată cu o creştere a agresivităţii, în general, şi a agresivităţii de dominanţă, în special, numai la femelele mai mici de 6 luni care manifestau deja dominanţă la vârsta castrării.

Considerăm drept cea mai importantă cale metafilactică de împiedicare a dominanţei inducerea obedienţei necondiţionate, încă de la vârstă mică, iar Overall [104] socoteşte că, începând chiar de la vârsta de 3-4 săptămânii, animalul trebuie antrenat, în scopul măririi încrederii câinelui în proprietar şi a creşterii gradului lui de supunere. Ea propune însă şi folosirea în paralel a unor medicamente din grupa stabilizatorilor de stare, experimentând fluoxetina (Prozacul), dar şi litiul, cu rezultate satisfăcătoare, deși noi considerăm exagerat și nepotrivit acest tratament.

Deşi căile de reducere a dominanţei sunt multiple, Voith [132] indică drept cele mai eficiente tehnici de corectare a dominanţei canine desensibilizarea clasică şi contracondiţionarea[2], iar pentru inhibarea reactivităţii recomandă însuşirea comenzilor ce induc obedienţa la câine: ordonarea poziţiilor -stai!, - şezi! sau - culcat! şi repetarea lor până la obţinerea supunerii.

La câinii retivi, Schilder [117] recomandă chiar folosirea unui colier de şoc, cu care să strunească animalul, la nevoie, să răspundă cu exactitate comenzilor, noi situându-ne în acord cu ambele idei. Proprietarul trebuie să fie factor activ în procesul de contracondiţionare şi să asigure stimulii discriminanţi în decizia câinelui de a adopta sau nu obiceiurile pasive.

Apreciem şi concluzionăm că o minimă atenţionare a noilor proprietari de câini, la prima vizită la medicul veterinar, asupra pericolului pe care îl constituie răsfăţarea căţelului şi socializarea defectuoasă, încă de la vârstă mică, ar limita mult apariţia fenomenului de dominanţă canină la viitorul câine adult.

---

[1] La vârsta de 7 ani Cuki a fost castrat, rezultatul fiind un mai mare grad de afecţiune şi supunere faţă de proprietari, dar şi un mai mare grad de agresivitate intraspecifică.

[2] Contracondiţionare: procedeu educativ prin care animalul este determinat să-şi însuşească un obicei mult mai puternic şi mai plăcut, decât cel iniţial, nociv.