Relaţiile interpersonale şi psihologia de grup

Câinii sunt fiinţe gregare, obişnuite să trăiască ori în cadrul unei haite, ori în cadrul unei familii, componenta socială în existenţa lor fiind extrem de importantă. Niciodată un câine nu poate trăi singur, el simţind nevoia de comunicare şi chiar de protecţie, sentimente ce nu pot fi oferite decât de traiul în interiorul unui grup. Motivaţia câinelui în comportamentul social este să îşi capete un loc bine stabilit, în relaţia dintre el şi membri ai aceleiaşi specii sau în relaţia cu omul, deoarece sentimentul ancestral de apartenenţă la un grup social s-a transmis atat la câinele obisnuit, cat şi la câinele de companie.

 În orice grup există o ierarhie, iar în grupurile de câini, fie ele grupuri de joacă, de câini care locuiesc împreună în aceeaşi curte sau în aceeaşi casă, se crează o structură ierarhică, în care un singur animal este dominant, restul fiind subordonaţi de diverse grade. La rândul lui, un animal subordonat câinelui dominant, poate fi dominantul altui câine subordonat, de aceea câinele trebuie să-si stabilească statutul de dominant sau dominat în grupul în care se integrează. Specialiştii numesc animalele dominante animale alfa, în sensul că ele sunt primele în grup, ca ierarhie. Ordinea socială este restabilită periodic, prin confruntări definitorii.

În cadrul confruntărilor ce apar, cele mai multe din joacă, dar şi în cadrul comportamentului agonistic, animalele adoptă posturi  ofensive sau defensive, în funcţie de temperamentul fiecăruia, cele mai multe dintre confruntări limitându-se la confruntarea prin atitudine, puţine soldându-se cu tranşarea conflictelor în luptă.

Câinii mai emotivi, labili sau nesiguri pe forţele lor abandonează confruntarea prin adoptarea unor posturi caracteristice de supunere care dau de înţeles adversarului că cel mai slab capitulează. Se stabileşte astfel o « înţelegere » între combatanţi, definindu-se, totodată, ierarhia.

În afara de atitudinea ofensivă sau defensivă, câinele mai poate aborda şi o atitudine pasivă, caracterizată, mai ales, prin lipsa de atitudine faţă de o confruntare. Această rezistenţă pasivă poate fi abordată atât faţă de alţi câini, cât şi faţă de proprietar. Ea reprezintă o atitudine periculoasă (mai ales în relaţia proprietar-câine) întrucât câinele va profita de ea, ca să-şi impună voinţa în faţa proprietarului. Uneori, această atitudine poate constitui chiar un alt tip de agresiune (cea prin rezistenţă), din partea câinelui. In astfel de cazuri, dacă proprietarul doreste să-si impuna vointa, el poate fi muscat.

Cea mai timpurie forma de comportament social, nedirijat de mamă, este joaca socială. Comportamentul social de joacă este de o importanţă majoră pentru dezvoltarea normală a vieţii sociale a adultului, izolarea căţelului de congeneri la vârstă mică ducând la instalarea unor grave deviaţii de comportament la câinele adult. Acestea toate se realizează mai ales prin joaca între congenerii din cuib şi vom descrie, mai jos, câteva atribute ale acestui proces (ca şi la om, învăţatul din joacă are şansele cele mai ridicate de formare a unor deprinderi corecte, vârsta învăţării din joacă, fiind cea mai propice, la ambele specii).

Joaca este importantă din mai multe puncte de vedere:

-          măreşte performanţele fizice ale căţelului, contribuind la o buna coordonare a mişcărilor;

-          ajută la socializarea căţeilor, atât cu congenerii din cuib (dar şi mai târziu, în joaca cu omul) şi stabileşte ierarhia de grup;

-          influenţează procesele de învăţare, câinele învăţând în joacă cum să fie câine

Joaca înseamnă pentru câine contactul social cu alţi câini. Obiceiurile incluse în sistemul de contacte sociale includ: comportamentul de investigare; obiceiurile de joacă; comportamentul de atasare: de solicitare a atentiei; obiceiurile de rezistenta la separare.

Animalele se joaca atunci când sunt satule şi se simt în siguranta; parintii asigura pentru pui aceasta stare si, la randul lor, adultii se joaca şi ei, în aceleasi condiţii, când se afla în stare de relaxare. Joaca facilitează deprinderea obiceiurilor specifice, insusirea obiceiurilor agonistice, insusirea strategiilor de aparare şi mai buna socializare a câinelui. Cateii incep să se joace imediat ce incep să zareasca, în jurul varstei de 2 ½ saptamani de viata, continuind acest obicei toată viata.

Joaca indeplineste multiple functii în viaţa câinelui:

-          stimuleaaza obiceiurile comune speciei;

-           facilitează interactiunea sociala;

-           modelează comportamentul adultilor prin rolul pe care il joaca în invatare;

-           stabileste relatii sociale timpurii, puternice, deşi rolul ierarhiei sociale şi a dezvoltarii ei, datorate jocului, este mai puţin clar;

-           creste indemanarea (dexteritatea) fizică şi psihica;

-           imbunatateste comunicarea;

-           furnizează o motivatie pentru experimentarea în siguranta şi prima demonstrare, a obiceiurilor rituale şi ritualizate;

-           furnizează cateilor o motivatie pentru explorare;

-           furnizează cateilor o motivatie să invete regulile sociale, cât şi predictibilitate asupra succesiunii evenimentelor;

-           ii ajuta pe catei să-si formeze un mod de a reactiona adecvat, pentru a-si rezolva problemele.

In joaca puilor din acelasi cuib sau, mai tarziu, în grupuri de catei de varste apropiate, pe care-i intalneste la plimbare, cateii abordează pozitiile de atac şi de lupta, pozitii de supunere, invată cum să scape dintr-o situatie prin fuga, invată cum să cunoasca alti câini, imitandu-i pe adulti, prin mirosirea zonelor anala şi genitala. Tot de la varsta timpurie, cateii incep să investigheze teritoriul, la inceput pe distante mici, în apropierea cuibului, apoi pe zone din ce în ce mai indepartate de acesta, manifestand o apetenta nelimitată pentru investigare. Faţă de un obiect   nou-intalnit, catelul manifesta curiozitate, apropiindu-se şi indepartandu-se în mod repetat; orice miscare a obiectului ii provoaca iniţial teama, facandu-l să se retraga, pentru ca apoi să reia explorarea cu şi mai mult curaj.

E. Chenzbraun (1978) apreciaza jocul la mamiferele superioare, ca fiind o modalitate de antrenament pentru viitoarele activitati «serioase», care fac parte din plaja comportamentală a speciei. Autoarea defineste joaca drept “comportamentul ludic al mamiferelor“.

In desfasurarea comportamentului ludic la canide se pot remarca, atât superficialitatea jocului prin repertoriu, semnale şi atitudini, cât şi calitatile care confera unui obiect, calitatea de “jucarie”. Cateii exersează pozitiile de lupta din comportamentul agonistic, cu deosebirea că în joaca lor lipsesc postúrile de amentintare, iar muscaturile sunt inofensive. Câinii adulti se musca şi ei în joaca, dar, spre deosebire de catei, joaca adultilor poate degenera în conflict angajat prin lupta.

Când se joaca, câinii se lupta incercand să-si apuce unul altuia botul, urechile, membrele, ceafa, telul fiind  supunerea partenerului; alteori se fugaresc în joaca, sau joaca «v-ati ascunselea», folosind drept paravan tufisuri, pomi, persoane sau alti câini. Câinii isi mai pot incerca puterile tractionand o franghie sau o coarda, cel mai slab eliberand capatul franghiei în final. Câinii de apartament, care petrec mai puţin timp în aer liber şi care nu-si formează un grup de joaca, il solicita pe proprietar să se joace cu ei, aşteptand că acesta să arunce diferite obiecte (mingii, jucarii, bete, discuri) spre a fi aportate.

Foarte importanta la câini în declansarea jocului este ierarhia de grup. De regula, câinele (masculul sau femela dominanta) care este «seful » grupului da semnalul şi stabileste modul în care se vor juca, prin anumite semnale, cunoscute celorlalti. Oprirea din joaca a sefului grupului da semnalul de incetare a jocului, pentru ceilalti participanti la joc.