Adaptarea simţurilor; percepţiile

Schimbarea mediului presupune uneori şi adaptarea simţurilor, aşa cum este cazul la trecerea de la lumină la întuneric, de la linişte la zgomot etc.

Câinii văd foarte bine noaptea şi în semiobscuritate, adaptându-şi bine vederea în aceste condiţii, prin capacitatea de diafragmare a pupilei după intensitatea luminii; distanţele la care câinii văd noaptea sunt, considerabil, mai reduse decât ziua.

Testarea simţurilor este uşor de făcut de către fiecare crescător, cele mai importante pentru acesta fiind auzul şi văzul. În cadrul anumitor rase, este important şi mirosul, pentru selecţia animalelor dresate pentru activităţi de depistare a stupefiantelor.

Absenţa unuia dintre simţuri influenţează puternic personalitatea animalului, acesta fiind mai vioi sau mai placid şi în funcţie de cum se orientează în mediu.

Durerea

Deşi nu poate fi încadrată strict ca aparţinând simţului tactil, durerea reprezintă o senzaţie puternică ce poate fi de natură fizică sau numai emoţională. Senzaţia de durere este subiectivă, intensitatea cu care aceasta este resimţită, precum şi impresia pe care o produce fiind individuale; în urma senzaţiei de durere câinii pot reacţiona prin frică, agresiune, prudenţă etc.

În funcţie de intensitatea senzaţiei de durere, se stabileşte pragul suportabilităţii la durere al acelui individ, deşi la câine acest prag poate fi numai aproximat. În percepţia pragului durerii, mediatorii chimici joacă un rol foarte important; serotonina, histamina şi bradikinina influenţează nociceptorii specifici, rezultatul fiind percepţia durerii cu diferite intensităţi.

Nu vom insista aici asupra fiziopatologiei durerii, mecanismele în sine fiind mai puţin interesante, ci mai ales asupra modului de percepție a acestei dureri de către animal şi asupra influenţei durerii asupra comportamentului, adică asupra reacției la durere.

Modul de percepţie a durerii este, în sine, un fenomen neurologic, pe când răspunsul la durere, reacţia, reprezintă o asociere de fenomene somatice şi psihice, deşi fiecare dintre fenomenele pomenite, luate separat, poate reflecta un prag propriu al durerii. Gradul de percepţie al durerii este diferit, câinii percepând dureri variind de la cea mai slabă intensitate (de exemplu, trecerea lăbuţei peste un obiect mai dur sau colţuros), până la intensitate maximă (durerea provocată de o arsură sau o înţepătură).

Fiecare animal are un prag propriu al durerii, in funcţie de fenomenul declanşant: în cazul fenomenelor somatice, pragul este perceput la nivelul contracţiilor musculare; în cazul fenomenelor vegetative durerea produce modificări vasomotorii, modificări de puls şi tensiune şi modificări ale ritmului respiraţiei; în cazul fenomenelor psihice durerea determină anxietate, agitaţie, tensiune psihică, retivitate etc.

Pragul durerii mai poate avea dureri diferite şi în funcţie de temperamentul animalului, fiind mai înalt la câinii cu temperament flegmatic şi mai scăzut la indivizii anxioşi sau fobici. Mai mulţi câini pot manifesta acelaşi prag la perceperea durerii, dar pot prezenta praguri diferite pentru reacţia la durere.

În cabinetele veterinare, acest lucru este lesne de observat, luând în calcul reacţiile diferite la durerea provocată la diverse manopere medicale, deşi, la câine, spre deosebire de om, o mare importanţă în manifestarea durerii o are reacţia instinctuală de apărare apărută la percepţia durerii.

Aprecierea pragului de reacţie la durere a unui câine este foarte importantă în clinică unde trebuie prevenită declanşarea agresivităţii provocată de durere, a fobiei la halate albe sau a fricii de cabinet, fenomene care, odată apărute, este posibil sa se întipărească în memoria animalului manifestându-se la fel, de fiecare dată când va fi pus în aceeaşi situaţie. Mai rar, durerea intensă şi tulburările psihoafective pot contribui chiar la instalarea stării de şoc, iar durerile prelungite pot conduce la instalarea unor tulburări nervoase la câinii suferinzi cronic (cazul câinilor cu afecţiuni articulare cronice). Mai multe noțiuni despre acest subiect se pot afla din patologia speciala (agresivitatea, fobia etc.).

În măsurarea durerii, de mare importanţă sunt atât temperamentul animalului (câinii excitabili reacţionând mai rapid şi, uneori, mai violent), cât şi modul de tratament “familial”, aplicat câinelui de către proprietar (câinii timoraţi sau abuzaţi reacţionând, de asemenea, cu violenţă).

Suportarea durerii pentru o mai lungă perioadă poate conduce la o oarecare acomodare cu durerea, iar la oameni, conştientizarea durerii şi înţelegerea cauzelor ei fac ca aceasta să fie mai uşor de suportat.

Percepţiile

Percepţiile reprezintă capacitatea organismului de a prevedea sau de a răspunde evenimentelor din mediul de viaţă care îi stimulează simţurile; perceperea obiectelor din apropiere, localizarea lor în spaţiu, aprecierea mişcării sau stării lor statice etc. sunt apreciate pe baza informaţiilor complete percepute de senzori şi trimise la creier.

Ca şi senzaţiile, percepţiile sunt pur subiective şi ajută la formarea unei imagini perceptive caracteristice pentru fiecare obiect şi situaţie.

Caracteristicile percepţiei sunt date de apropierea - depărtarea de un obiect sau eveniment, de capacitatea de reprezentare a individului (în cazul omului), iar la câine, de experienţa individuală şi de integritatea lui fizică şi psihică. Durata menţinerii unei percepţii este strict legată de prezenţa obiectului / evenimentului.

Percepţia este realizată instantaneu, este legată de un anumit context, iar rolul ei în  activitatea câinelui este strict informaţional; în funcţie de percepţia mediului exterior animalul îşi fixează traiectoria, amplitudinea şi succesiunea mişcărilor, întreaga coordonare a activităţii imediat următoare, chiar dacă nu este conştient de modul de organizare a acestor activităţi.

În special, percepţiile auditive şi vizuale sunt indispensabile pentru activitatea animalelor şi pentru stabilirea comunicării cu congenerii sau cu oamenii, dar tot percepţia influenţează şi favorizează şi orientarea în spaţiu.

Calitatea percepţiei şi interpretarea ei depinde foarte mult de experienţa anterioară a animalului şi de memoria acestuia, câinele formându-şi “idei” pe care le stochează în memorie. Procesul perceptual depinde de modul în care creierul face ca stimulii primiţi din afară să capete un sens.

Şi la animale, orice proces  perceptiv are patru faze:

a)      detectarea obiectului sau evenimentului;

b)      discriminarea lui din multe altele asemănătoare;

c)      identificarea informaţiilor obţinute în urma discriminării;

d)     interpretarea (aprecierea) semnificaţiei.

Nu vom insista asupra legilor percepţiei din punct de vedere psihologic, deoarece acestea contează mai puţin la câine, dar merită amintit rolul pe care percepţia îl ocupă în capacitatea de reacţie  a animalelor în anumite situaţii.

Lumea perceptuală a câinelui este caracterizată prin mişcare, cea mai importantă fiind percepţia asupra mişcării indivizilor (umani sau animali) din mediul său de viaţă, a obiectelor în mişcare şi mai puţin a mişcării în sine. În funcţie de acest tip de percepţie, animalul reacţionează într-un anumit mod, în general agresiv, anxios sau fobic. Este de amintit aici agresivitatea predatoare, în care câinele poate ataca persoana care se deplasează în fugă pe lângă el; de asemenea, agorafobia apare datorită unei anumite percepţii anterioare a mediului exterior, asupra căruia câinele a făcut o fixaţie.

Alături de percepţia mişcării este important şi contextul evenimentului în care se produce mişcarea, ceea ce generează posibilitatea recunoaşterii ulterioare a astfel de evenimente prin care câinele a mai trecut cândva. În ceea ce priveşte percepţia, experienţa anterioară, mai ales cea timpurie, şi recunoaşterea sunt definitorii în interpretarea durerii, a zgomotului, alte evenimente neplăcute etc.

Experienţa de viaţă joacă un rol important în profunzimea cu care animalul percepe evenimentele (vezi exemplele de animale crescute în lipsa mamei şi care percep persoana care le-a crescut drept mamă). Educaţia şi antrenamentul pentru un anumit serviciu dezvoltă şi ele gradul de percepţie a unor evenimente, iar la unele rase (Terra Nova, Saint Bernard) percepţiile se materializează chiar într-un mod de gândire urmată de reacţie imediată (salvarea de la înec sau de la îngheţ), căci aceste activităţi nu par a fi instinctuale.

Animalele bolnave sau cele care prezintă un comportament aberant pot avea percepţii aberante asupra realităţii: pot fi afectate percepţiile de spaţiu (ca în agorafobie), de sunet (ca în fobia la zgomote), de pericol (ca în agresivitatea reactivă) etc., de aici şi modul de reacţie patologic.

Putem concluziona că acest mod de sinteză senzorială, percepţia superioară a evenimentelor, este definitorie pentru activităţile câinelui, reprezentând, ca şi la om, o treaptă spre cunoaştere şi explorare. Ea generează atitudine şi reacţie, individualizându-l pe câine între semenii săi. 

Reprezentările

Reprezentarea este procesul psihic cognitiv-senzorial prin care informaţiile perceptive sunt integrate şi prelucrate în imagini unitare ale obiectelor sau fenomenelor. Ea este o generalizare superioară percepţiei şi conduce la reţinerea însuşirilor configurative caracteristice ale unui grup de obiecte în plan mental, adică la căpătarea imaginilor în legătură cu diferite obiecte sau activităţi. Interdependenţa dintre percepţie şi reprezentere – imagine este majoră, de regulă reprezentările nuanţând percepţiile, lucru valabil şi la câine. În funcţie de folosirea sau repetarea imaginilor, ele se permanentizează sau devin fluctuante.

Reprezentarea este un proces psihic comun omului şi animalelor deşi, la cele din urmă, el poate fi numai bănuit că există. Procesul în sine este foarte important pentru buna comunicare interspecifică om-câine, deoarece îl ajută pe câine să facă asociaţii şi să înţeleagă ce se doreşte de la el. În acelaşi timp, reprezentarea poate influenţa şi negativ tratamentele prin contracondiţionare ale fobiilor şi anxietăţii de separare la câini.

Faptul că unii câini pot face corelaţii între cuvinte şi reprezentări abstracte, în lipsa implicării analizatorului vizual, pledează pentru existenţa acestui proces psihic şi la câine. De exemplu, atunci când îi spunem unui câine: “adú mingea!” sau “unde este mingea?!”, câinele poate face corelaţia între obiectul minge şi reprezentarea acestui cuvânt, ceea ce, în cele mai multe dintre cazuri, conduce la aducerea obiectului de către câine. Exemplele de acest gen ar putea continua.

Psihologii umani consideră că formele mai bine exprimate ale reprezentărilor apar numai atunci când subiecţii posedă un anumit grad de dezvoltare psihică şi sunt capabili de operaţii mentale complexe. Adevărat sau nu, la câine se pare că reprezentările sunt secundare percepţiilor, deşi, din punctul de vedere al valorii ei pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă decât percepţia.

La animale, pentru a-şi forma reprezentări a cât mai multe obiecte şi fenomene, este foarte important exerciţiul prin care câinele este obligat să facă asocieri între cuvinte şi obiectele reprezentate de aceste cuvinte. Astfel, câinii pot învăţa să-şi reprezinte 20-30 de obiecte, spaţii, fenomene cu care vin în contact în mod repetat şi cu regularitate. În acest caz, cuvântul are o funcţie regulatoare, în sensul că el evocă reprezentarea deja formată, dirijează construirea imaginii schematice, integrează reprezentările proceselor de “gândire”.

Pornind de la această din urmă afirmaţie, putem bănui că şi câinii posedă gândire abstractă, însă ea se dezvoltă numai în cazurile în care exerciţiul şi jocurile cu animalul sunt  îndelungate şi repetate, dialogul este folosit permanent, implicarea câinelui este totală în viaţa de zi cu zi a familiei. Procesul este asemănător cu cel de dezvoltare a memoriei şi inteligenţei copiilor, în care, cu cât se exersează mai mult cu copilul, cu atât progresele sunt mai rapide.

Un rol foarte important se pare că îl joacă ascendenţa în uşurinţa cu care animalele ajung să-şi formeze reprezentări: căţeii ai căror părinţi au fost dresaţi sunt mult mai predispuşi la învăţare uşoară şi la fixarea noţiunilor nou învăţate. Intervin aici “imaginile memoriei”, memorie ce poate fi personală sau moştenită genetic.

Nu considerăm necesară aprofundarea felurilor reprezentărilor, procesul fiind mult asemănător celui de la om, dar vom aminti câteva din funcţiile reprezentărilor. Cel mai important rol al reprezentărilor este de a interveni în conducerea şi coordonarea acţiunilor animalului.  În primul rând, reprezentările sunt intermediarii între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea prin învăţare. Apoi, ajută câinele să-şi concretizeze trăirile afective şi să comunice cu proprietarul într-un mod în care să se facă înţeles. Nu în ultimul rând, prin modul de reacţie abordat într-o situaţie, dovedeşte că animalul ia anumite decizii în urma unui proces de gândire.