Psihologia vârstei mici şi psihologia socială

Câinii au o viaţă psihică mult mai complexă decât a altor animale domestice, datorită avantajului enorm pe care l-au avut de-a lungul mileniilor, acela de a se afla în permanţă în preajma omului şi, în ultimele secole, chiar de a coabita strâns cu acesta.

            Deşi la om există indicatori ce presupun existenţa unui psihism prenatal, la câine nu s-a demonstrat existenţa unor procese psihice încă din perioada intrauterină. Câinii insa încep să manifeste senzaţii la scurt timp după parturiţie, prin obiceiuri specifice vârstei mici, dar şi prin orientarea în funcţie de zgomote, căldură şi mişcare.

            Naşterea, un fenomen relativ traumatizant la om, nu este un fenomen la fel de traumatizant şi la câine; percepţia evenimentelor este mult atenuată la canide faţă de hominide, dar, pentru fiecare specie, luarea contactului cu mediul exterior este stresantă, prin adaptarea la respiraţie, prin disconfortul gastric al primelor zile, prin bombardarea individului cu stimuli exteriori, prin imposibilitatea accesului la mamă a indivizilor născuţi imaturi, deşi prezenţa fraţilor în cuib poate atenua mult stresul primelor zile.

Urmărind psihologia perioadelor de vârstă la câine, se pot înţelege caracteristicile fiecărei perioade din evoluţia ulterioară a câinelui, funcţiile şi procesele psihice prin care trece animalul de la naştere, până la vârsta înaintată. Evoluţia individului animal, ca şi a celui uman, poate fi urmărită în două ipostaze:

a)      în contextul evoluţiei sale sociale, în grupul din care face parte (în cazul animalelor fără stăpân sau a celor sălbatice), sau în familia de adopţie, în cazul câinilor de companie;

b)      a transformărilor psihice pe care le suportă animalul sub acţiunea mediului de viaţă, a antrenamentului şi a dresajului, a condiţiilor în care este întreţinut, a tratamentului la care este supus de către crescător, a serviciului pe care îl îndeplineşte etc.

Cu fiecare etapă de vârstă, caracteristicile biopsihice diferă, personalitatea animalelor se amplifică, în consecinţă, comportamentul specific va fi mai pronunţat sau poate căpăta chiar accente psihopatologice.

Dacă în prima jumătate a vieţii comportamentul animalului se formează şi se desăvârşeşte (în sensul întipăririi lui), în ultima parte se poate constata, la majoritatea câinilor, un regres al activităţii psihice, precum şi o alterare a comportamentelor specifice.

Ca şi la om, urmărind psihologia vârstelor la câine (mai ales la cei de companie care pot fi urmăriţi îndeaproape), vom avea un tablou complet al genezei, dezvoltării, evoluţiei şi regresiei afectivităţii şi al activităţii psihice al acestuia.

Studierea activităţii psihice a câinilor se poate face în contextul urmăririi manifestărilor animalului într-o situaţie dată, când se pot depista varabilele ce exprimă caracteristicile de personalitate şi de comportament al individului; aceste variabile pot fi de două categorii:

a)      dependente, ce se desprind din caracteristicile personalităţii;

b)      independente, observabile în urma reacţiilor psihice provocate de observator.

Corelaţiile dintre cele două tipuri de varabile sunt făcute de observatorul interesat, prin anlizarea şi sistematizarea datelor ce pot servi constituirii de profiluri sau tipologii psihice, specifice unui stadiu de vârstă sau personalităţii (a se vedea clasificarea temperamentelor la câine, făcută de Pavlov).

Dacă la om se poate vorbi despre vârste sociale, biologice şi psihologice, în funcţie de contribuţia la activitate şi sănătatea fizică şi psihică, la câine, identificarea vârstelor psihologice este mai greu de făcut, deşi perioada “copilăriei “ şi a “adolescenţei” canine sunt destul destul de expresive, în ceea ce priveşte conduita.

Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile de mai sus, se impune să lămurim mai întâi care sunt stadiile de dezvoltare fizică şi psihică la căţei şi ce rol joacă socializarea în comportamentului viitorului adult.

Socializarea poate fi descrisă ca fiind procesul prin care indivizii învaţă cum să recunoască alţi indivizi din aceeaşi specie şi cum să interacţioneze cu aceştia, cât şi cu celelalte specii cu care coabitează. La câinii domestici, acest proces se traduce prin căpătarea deprinderilor despre cum să recunoască, să accepte şi să coabiteze cu oamenii din familia de adopţie, cu celelalte animale din apartament, cu câinii pe care îi întâlneşte la plimbare, cât şi despre căile de comunicare cu aceştia.

În legatura cu socializarea poate fi amintită şi obişnuirea care se traduce prin faptul că animalul învaţă să se acomodeze la stimulii cu care vine în contact, obişnuindu-se să-i ignore (despre acest subiect vom detalia în partea a treia, ca fiind o metodă de tratament profilactic).

Mamele bine socializate sunt cele mai capabile să aibă căţei bine socializaţi, transmiterea atât a fricii, cât şi a ataşamentului faţă de oameni, putând fi făcută de la mame la căţei. Socializarea mamelor are legatură atât cu socializarea corectă a femelei, de la varstă mica, cu oamenii şi cu alte animale, cât şi cu moştenirea genetică a capacităţii de socializare ca individ.

În perioada « copilăriei », există o perioadă de dezvoltare în care socializarea şi obişnuirea, corect induse, dau garanţia formării unui câine care va deveni un adult normal, fără probleme de comportament; perturbarea acestei perioade poate contribui la dezvoltarea psihică dizarmonică a individului, la formarea unui câine fricos sau anxios, a unui câine cu agresivitate manifestată în situaţii neobişnuite.

Căţeii separaţi de tovarăşii lor prea devreme nu-şi dezvoltă performanţe din punct de vedere social; se pierd abilităţile de a primi şi de a trimite semnale, de a-şi reprima muşcăturile, de a învăţă cât de departe să meargă în lupta din joacă şi, ce este mai important, facilitatea de a învăţa comportamentul speciei.

Maturizarea psihică a câinelui se produce însă într-o perioadă mult mai lungă, aceasta extinzându-se pe primii doi ani de viaţă, iar adesea până la 36 de luni, când se presupune că s-a instalat pe deplin maturitatea socială (şi care adesea este confundată ca perioadă cu maturitatea sexuală, ce poate începe la câine mult mai devreme, la 8-10 luni).

Isabelle Vieira (128) arată că două concepte fundamentale - ataşamentul şi homeostazia senzorială - constituie parametrii de dezvoltare ai unui căţel.

În perioada de dezvoltare a căţelului, se disting cinci faze de dezvoltare fizică şi psihică: neonatală, tranziţională, de socializare, de ierarhizare şi de adolescenţă. Durata şi obiceiurile fiecarei perioade sunt sistematizate în tabelul 1.1.

Tabel: Stadiile dezvoltarii canine.

Nr. crt	VÂRSTA	DENUMIREA STADIULUI	OBICEIURI NORMALE IN COMPORTAMENTUL VÂRSTEI ŞI MODIFICĂRI FIZIOLOGICE MAI IMPORTANTE
1.	Perioada de la 0 la 2 săptămâni	neonatală	- suptul, aglomerarea în vederea încălzirii; -   nu există obiceiuri sociale; -  se remarcă dezvoltarea sensibilităţii termice, olfactive şi tactile; -   activitatea psihică a animalului este dominată de reflexe, iniţial necondiţionate, apoi condiţionate.
2.	Perioda de la 2 la 4 săptămâni	tranziţională	- deplasarea în vederea explorarii teritoriului sau de căutare a mamei, de conştientizare a existenţei celorlalţi fraţi în cuib, lătratul, scheunatul, datul din codiţă (începutul obiceiurilor sociale); -   fără manifestări de imitare a montei; erup dinţii, se deschid ochii, se dezvoltă auzul, creşte mobilitatea.
3.	Perioada de la 3 la 12 săptămâni	de socializare	-  este perioada aşa-zis a “copilăriei”, când căţelul învaţă să interacţioneze cu congenerii de cuib şi cu oamenii; - folosesc pe deplin simţurile, ascultând cu atenţie, apropiindu-se de obiectele noi; - apucă cu gura obiecte sau mâna întinsă, manifestă teama şi frică; - se formează reacţiile; explorează şi teritorii mai îndepărtate de cuib; - este perioada când îşi însuşeşte deprinderi bune, dar şi moduri de comportare inadecvate.
4.	Perioada de la 3 la 6 luni	de ierarhizare	- perioada influenţată de congeneri, de ceată sau de proprietar, făcând încă parte din “copilăria” canină; - apare statutul de dominant-dominat; - se schimbă dinţii (perioada asociată cu mestecatul/rosul); - experimentează un nou stagiu de frică; - apar primele manifestări sexuale.
5.	Perioada de la 6 la 18 luni	adolescenţa	- este perioada cea mai influenţată de membrii haitei; - apare instinctul sexual; experimentează dominanţa, inclusiv asupra proprietarului; - a doua fază de mestecat obiecte comestibile şi necomestibile, găsite ca urmare a explorării teritoriului; -  începerea obiceiurilor sexuale; - perioada de întipărire a trăsăturilor de temperament şi caracter.

Perioada de socializare a puilor cuprinsă între vârsta de 6 şi 12 săptămâni se aseamănă cu perioada în care lupii tineri se încadrează în haită. Influenţa pe care o exercită omul asupra câinelui în această perioadă este considerată foarte importantă, putând crea diverse deprinderi animalului. Perioada de stabilire a ierarhiei poate fi aproximată la luna a patra de viaţă, aceasta fiind şi perioada în care câinele îşi stabileşte relaţiile de dominanţă-subordonare cu proprietarul şi cu alţi câini.

Perioada cuprinsă între 7–11 luni este perioada de instalare a maturităţii sexuale, şi, pentru activitatea sexuală a viitorului adult, este important ca, în perioada de socializare, căţeii să crească în compania fraţilor sau a altor câini, în caz contrar, dezvoltând tulburări de comportament sexual. Perioada de maturitate sexuala este mult mai timpurie decât cea de maturitate socială şi este bine să nu se facă confuzii în acest sens, maturitatea socială putând fi delimitată peste vârsta de 18 luni.

Conceptul de perioadă senzitivă este asimilat celui de perioadă de dezvoltare, comportamentul unui câine fiind rezultatul interacţiunii între informaţia genetică, moştenită de animal, cu mediul de dezvoltare. Definitorie insa în dezvoltarea unui câine este perioada de expunere la oameni şi la animale, care are loc in perioada de socializare a câinelui. Nu se poate afirma cu siguranţă că expunerea timpurie la contactul cu oamenii exclude apariţia problemelor de comportament la 100% din cazuri, dar aşa, căţelul are condiţii să înveţe să reacţioneze adecvat.

H. Selye, referindu-se la oameni, nota efectul benefic al unui stres moderat, timpuriu, asupra dezvoltării ulterioare; stresul excesiv duce însă la o creştere a secreţiei hormonilor adrenocorticotropi (ACTH), având drept urmare scăderea capacităţii de învăţare. În acest sens, este chiar indicat un stres uşor în ceea ce priveşte plasarea puilor din cuib, obişnuirea lor cu un alt tip de alimentaţie, dar este bine să fie evitate stresuri grave ca înfometarea, maltratarea, izolarea etc. ce pot duce la instalarea unor aberaţii comportamentale la câinele adult.

În ceea ce priveşte comunicarea, ea se instalează încă din perioada tranziţională, iniţial cu congenerii, apoi, spre sfârşitul perioadei, chiar interspecific, cu oamenii sau cu alte animale. La căţeii orfani, crescuţi de om, perioada de comunicare interspecifică începe chiar mai devreme, imediat ce căţeii încep să zărească şi să se orienteze după auz.

O serie de cercetatori americani, au experimentat expunerea la oameni, a unor grupuri de căţei de diferite vârste, luând drept martor alt grup de căţei, ţinuţi izolaţi; cei mai receptivi la oameni s-au dovedit a fi cei care au fost expuşi contactului cu oamenii la 5 – 7 săptămâni, pe când cei ţinuţi izolaţi au devenit ulterior fricoşi şi nu s-au putut ataşa de persoane. Căţeii crescuţi alături de animale de companie din alte specii nu mai recunosc câinii drept conspecifici, ci pe animalele alături de care au crescut (de exemplu căţeii crescuţi numai cu pisicuţe în perioada de vârsta 2,5–13 săptămâni n-au recunoscut câinii drept conspecifici, preferând convieţuirea cu pisici).

La aceeaşi vârstă, stimulativă pentru socializare este şi aplicarea unui tratament mixt de pedepsire şi recompensare pentru fiecare lucru nou însuşit.

Cei mai mulţi dintre comportamentalişti consideră că majoritatea câinilor pun probleme de comportament înca din «copilarie», cei mai expuşi fiind cei care au pierdut contactul cu mamele şi la care perioada de socializare a suferit diverşi factori perturbatori.

Obiceiurile specifice ale căţeilor la vârstă mică, de solicitare a atenţiei mamelor, sunt : datul din codiţă; chelălăitul; lingerea feţei, nasului şi buzelor mamei; săritul în sus, cu întinderea lăbuţelor înspre mamă; urmăritul îndeaproape al mamei.

Această perioadă este şi cea în care căţeii devin conştienţi de nevoile-trebuinţele pe care le au : de apărare, de orientare, de investigare, de mişcare, de acţiune, de relaxare, de vocalizare, de relaţionare cu congenerii sau cu omul, de intercomunicare, de transmitere de semnale informaţionale etc.

Trebuinţele constituie procese pulsionale, semnalând perturbările prin privare sau prin excese, ale anumitor activităţi specifice care, odată apărute, declanşează viaţa psihică (încă incipientă la vârsta despre care vorbim). Pe măsură ce sunt experimentate aceste trebuinţe, începe procesul de organizare, dezvoltare şi amplificare a proceselor psihice, ceea ce duce la dezvoltarea structurii comportamentale a individului canin.

Primele apar trebuinţele fiziologice (de hrană, de încălzire, de somn) exprimate prin vocalizări (scheunatul, ţipelele de solicitudine), dar se pot identifica şi trebuinţe ale vieţii relaţionale (de convieţuire socială) : nevoia de aglomerare (atât pentru încălzire, dar şi pentru apartenenţa la un grup social) de contact cu mama. Rezultatul solicitărilor de acest fel este satisfacerea trebuinţelor de către mamă.

Prin apariţia acestor trebuinţe, în mod repetat şi, de cele mai multe ori, concomitent, se formează şi se consolidează complexele polisenzoriale ce stau la baza apariţiei percepţiilor şi a reprezentărilor. Ca şi la copii, dacă satisfacerea trebuinţelor intervine periodic, în aceeaşi ordine, la acelaşi interval de timp, căţelul îşi creează reflexe corespunzătoare şi o stare interioară de linişte ; perturbarea obiceiurilor de hrănire, de somn etc. duce la agitaţie, prin apariţia unor senzaţii neplăcute, de ordin fiziologic şi psihic.

Începând cu vârsta de trei săptămâni (când căţeii încep să distingă bine), apar trebuinţe noi, lărgind evident registrul vieţii psihice : nevoia de joacă cu congenerii şi cu mama, tendinţa de organizare a grupului, tendinţa la dominanţă etc.

Apar, cu timpul, habitudinile : preferinţele, reacţiile de solicitare a mamei sau omului, acestea devenind mai complexe odată cu înaintarea în vârstă.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, obiceiurile se schimbă, transformându-se în obiceiuri de grup, acestea fiind : hrănitul; plimbatul, alergatul, statul în grup sau dormitul împreună; lătratul sau mârâitul în grup; îngrijitul altor membri ai grupului (linsul, scărpinatul cu dinţii).