Pledoarie pentru necesitatea studierii psihologiei animalelor de companie

Din ce în ce mai mulţi specialişti consideră, în ultima vreme, că trăirile psihice ale animalelor sunt complexe, identificând, mai ales la speciile crescute ca animale de casă, trăiri similare celor de la om. Totodată, specialiştii veterinari din țările în care cunoștintele referitoare la psihologia și psihopatologia animală sunt avansate analizează trăirile psihice ale animalelor de companie şi în relaţie cu exprimările clinice de factură psiho-comportamentală pe care acestea le au faţă de proprietarii lor, exprimarea sentimenteleor canine concretizându-se în conduita comportamentala a animalelor. Datorită acestui aspect, aşteptările pe care proprietarii de animale de companie le au faţă de atitudinea acestora sunt mai aproape de comportamentul uman decât de cel animal.

Într-o societate din ce în ce mai mai stresată sau mai grăbită, în care lipsa de consideraţie faţă de semeni devine un mod obişnuit de viaţă, oamenii creditează animalele cu care convieţuiesc cu calităţi pe care acestea nu le posedă în realitate, dar alienarea indusă de o societate în perpetuă schimbare, frustrările diverse şi lipsa de încredere în semeni îi fac pe oameni să atribuie sentimente şi calităţi specific umane animalelor de lângă ei.

Câinii ocupă, de departe, preferinţele crescătorilor de animale de casă, deoarece sunt fiinţe superioare, înzestrate cu inteligenţă şi capacitate superioară de percepţie. În plus, la fel ca fiinţele umane, câinii sunt fiinţe sociale, preferând să trăiască în societate - fie în cea umană, fie în tovărăşia altor animale - de aceea, probabil, afinităţile interspecifice om–câine sunt aşa de profunde.

Coabitarea cu un animal de companie, mai ales cu un câine, nu este însă lejeră atunci când proprietarul nu posedă nici un fel de cunoştinţe nici despre comportamentul specific, nici despre psihologia canină. Despre cea din urma, putem afirma că este una aparte de a altor animale domestice, formându-se şi instalându-se în timp, în funcţie de mulţi factori favorizanţi (afinităţile cu proprietarul, modul în care acesta il trateaza pe câine, timpul petrecut alături de animalul de companie, permisivitatea proprietarului, chiar priceperea lui în a manipula psihicul canin şi de a gestiona situaţiile de criză apărute în cadrul “cuplului” proprietar-câine etc), astfel încât necesită o aprofundare a problematicii şi o reconsiderare a capacităţilor cognitive şi interpretative ale individului canin.

În multe cazuri, proprietarii de căţei caută ajutor la crescători, la dresori sau în manualele de creştere a câinilor disponibile pe piaţă, în speranţa că vor ajunge să înţeleagă mai bine atitudinea animalului în situaţii problemă; din păcate, de multe ori, informaţiile se dovedesc a fi inexacte, uneori chiar prejudiciante pentru proprietar sau pentru animalul său. Un dresor de câini are tendinţa de a-l instrui pe proprietar după anumite şabloane, el nefiid psiholog ci doar o persoană care, la rândul ei, s-a informat studiind alte şabloane.

Să luăm un exemplu: majoritatea dresorilor îi sfătuiesc pe proprietari să iasă intotdeauna pe uşă înaintea câinelui, pentru a-i dovedi acestuia cine este conducătorul în grupul proprietar-câine. Mulți câini acceptă acest lucru, alţii însa nu, şi nu sunt de condamnat în această atitudine, aspectul depinzând şi de deprinderile animalului. Un câine ciobănesc se va conforma acestui fapt datorită mai ales deprinderilor ancestrale de a merge în spatele turmei şi de a se asigura că nici un animal nu rămâne în urmă, pe când la câinii de vânătoare acest lucru se deprinde mai greu, câinii fiind cei care o iau primii înainte să scotocească sau să găsească vânatul. Prin urmare, unele informaţii trebuie adaptate in functie de rasa și temperamentul animalului, nefiind universal valabile.

Totodată, traiul în strânsă relaţie cu omul le-a obligat pe animalele de companie să-şi modifice comportamentul în funcţie de cerinţele proprietarului şi a noului mediu de viaţă, ceea ce a impus o adaptare continuă a animalului şi o dezvoltare a anumitor abilităţi pe care câinii de stradă sau de curte nu le au.

În acest context, putem spune că psihologia câinelui se referă la trăirile proprii individului, la atitudinile pe care acesta le adoptă faţă de anumite evenimente la care asistă, atât în familia de adopţie, cât şi atunci când vine in contact cu indivizii speciei sale.

Iată de ce, considerăm necesară studierea mai aprofundată a personalităţii canine, acest lucru fiind posibil în cadrul organizat al psihologiei şi al psihopatologiei canine.

Deşi psihologia canină a fost relativ puţin studiată până în secolul trecut, specialiştii oprindu-se cu precădere asupra fizio-etologiei animale în ansamblu şi, mai puţin, asupra psihologiei, considerând că animalele nu gândesc, problema existenţei sufletului la animale a fost pusă încă de către filosofii antici, conceptul de psihologie animală fiind formulat pentru prima oară de către Aristotel în “Istoria animalelor”. Pe la jumătatea mileniului al doilea, Gassendi a formulat pentru prima oară ideea că între gândirea umană şi cea animală există înrudire, făcând şi delimitările cuvenite în ceea ce priveşte caracterul conştient al gândirii umane. Două secole mai târziu, Darwin, în lucrarea “Expresia emoţiilor la om şi animale”, face numeroase referiri la comportamentul afectiv al animalelor, presupunând evoluţia şi derivarea comportamentului uman din cel animal, demonstrând astfel că afectivitatea, fie ea umană sau animală, se supune legilor evoluţiei.

Etimologic, psihologia înseamnă cunoaşterea sufletului (din gr. psiho – suflet şi logos – cunoaştere); din acest punct de vedere putând defini psihicul drept totalitatea trăirilor individuale din viaţa de relaţie a unui individ, fie el om sau animal.

Pornind de la aceste considerente, vom analiza în manualul nostru principalele aspecte ale psihologiei şi fiziologiei activităţii nervoase superioare, abordând conceptele de dezvoltare şi normalitate psihică a vieţii câinilor, prezentând succesiv procesele biologice ale percepţiei (senzaţii, reprezentări, memorie şi gândire, capacitatea de imaginaţie, exprimările intra- şi interspecifice ce alcătuiesc limbajul canin), continuând cu procesele ce duc la exprimarea afectivităţii, ale personalităţii canine şi ale temperamentului.

Psihologia socială a câinilor şi, în special, etapele socializării animalelor tinere, cu importanţă enormă în normalitatea psihică a viitorilor adulţi, vor fi tratate prioritar, începând cu stadiile de dezvoltare ale obiceiurilor la căţei şi importanţa lor, şi insistând asupra psihologiei câinelui “adolescent”, perioada cu cea mai mare influenţă asupra psihicului viitorului adult.

La polul opus, vom vorbi despre psihopatologia canină, identificând şi sistematizând cele mai importante manifestări socio-psihopatologice la câini şi încercând alăturarea lor de unele aspecte psihopatologice considerate ca având etiopatogeneză comună cu cele similare întâlnite la om.

Întrucât nu se acceptă unanim existenţa conştiinţei la animale, nu putem vorbi în acest cadru de boli psihice adevărate, acestea presupunând perturbări anume ale activităţii asociative; putem însă aborda, fără a greşi, tulburările de personalitate, tulburările nevrotice, psihonevrotice sau parapsihotice, tulburările induse de vârsta înaintată şi, mai ales, tulburările instinctuale, mai ales ale celor de bază: maternal, alimentar, de apărare etc.