Gândirea și memoria

Gândirea

Majoritatea psihologilor consideră inteligenţa ca fiind capacitatea unui individ de a depăşi comportamentele specifice, în mediul lui natural de viaţă. Cum inteligența  înseamnă, în primul rând, gândire, iată de ce ne aventurăm să abordăm aici acest subiect.

R. Descartes considera gândirea drept o calitate specifică a spiritului. La mamiferele superioare, gândirea presupune prezența cunoașterii generalizate care se realizează prin  percepții prealabile, și se bazează pe comunicare. Gândirea include și reflectare, activitate care nu este de presupus la câine.

Formulând o definiție, gândirea înseamnă o succesiune de operații, atât generale, cât și specifice (cu o anumită categorie de probleme, ori domeniu de cunoștințe) care presupune înregistrarea unor aspecte importante ale realității, având drept scop rezolvarea sau elucidarea anumitor probleme. În acest context, nu putem stabili și demonstra prezența la câini a judecății și a rațiunii care să contribuie la rezolvarea problemelor de viață ale acestora.

În categoria operațiilor generale necesare actului gândirii se inscriu: comparația, analiza, sinteza, abstratizarea și generalizarea; nici una dintre aceste activități nu este proprie câinilor. Cainele nu poate stabili relații esențiale, semantice, între noțiuni, deși este de presupus că poate face asociații simple. De exemplu, luarea lesei în mână de către proprietar este asociată cu plimbarea; luarea castronului în mână este asociată cu hrănirea; încruntarea proprietarului este asociată cu supărarea etc.

 Nu s-a putut verifica prezența la cîine a imaginației, aceasta trebuind verificată prin limbaj, iar la câine limbajul este limitat și nearticulat. Câinii pot da dovadă de oarecare capacitate de înțelegere, de asemenea, limitată, deși este bine să considerăm majoritatea activităților lor drept instinctuale. Prin urmare, nu prea putem vorbi de gândire la specia canină, doar, cel mult, de o oarecare capacitate de asociere.

Memoria 

 

Memoria reprezintă o capacitate a materiei în general, fiind comună, sub forme diferite, atât materiei cât şi fiinţelor, caracteristica ei generală reprezentând-o capacitatea de a reţine, stoca şi reproduce anumite informaţii, atunci când este nevoie de ele.

La toate speciile, memoria reprezintă un proces cognitiv superior ce presupune ca operaţii 3 segmente: căpătarea, reţinerea şi salvarea informaţiei nou căpătate.

Căpătarea informaţiei presupune, în primul rând, perceperea şi transformarea ei într-o formă uşor de înregistrat în memorie; reţinerea informaţiei presupune procesul de reţinere a informaţiei, sub aspectul înmagazinării ei; salvarea informaţiei este procesul  prin care individul este în stare să selecteze din memorie informaţia înmagazinată de care are nevoie.

Deşi specialiştii în comportament animal nu cad de acord asupra existenţei unui proces de memorare dezvoltată la animale, fără îndoială, el există la animalele superioare, mai ales la câini, însă semnificaţia formării, fixării şi reproducerii informaţiei fixate diferă, într-o oarecare măsură, de cea întâlnită la om. În primul rând, la câine memoria este una de tip afectiv, bazată pe imprimarea senzaţiilor experimentate la un moment dat de către individul canin. Durata memoriei este, şi ea, variabilă, părând să fie mai activă memoria de scurtă durată (MSD), ceea ce nu exclude şi existenţa memoriei de lungă durată (MLD), mai evidentă la animalele care urmează cursuri de dresaj.

După Piaget, memoria presupune formarea, coordonarea şi combinarea de scheme pentru atingerea ţelului propus, pentru reţinerea unei informaţii în memorie formându-se legături temporare între anumite secvenţe ale informaţiei. Aceste scheme reprezintă, de fapt, legăturile dintre stimuli şi răspunsuri şi, practic, ele reprezintă asociaţii generalizate ce permit răspunsuri ale individului la o situaţie dată.  Îmbinarea mai multor astfel de scheme permite efectuarea unor acţiuni ce pot fi considerate drept inteligente. Asemenea  asocieri sunt accesibile naturii umane, dar şi celei animale, atingerea unui ţel depinzând de modul de combinare a schemelor ajutătoare ale unei acţiuni. De exemplu, dacă un câine se află înapoia unui obstacol ce-l împiedică să ajungă la sursa de hrană, va încerca mai multe scheme de acţiune pentru a se apropia de mâncare:

-          se va deplasa stânga-dreapta în faţa obstacolului;

-          va ocoli pe departe obstacolul;

-          se va apropia de hrană pe calea depistată anterior;

-          va culege hrana şi o va consuma.

Afectivitatea joacă un rol foarte important în caracteristicile memorării la câine; în funcţie de starea afectivă a animalului din momentul în care se produce evenimentul, animalul păstrează o impresie faţă de contextul determinant, memoria lui întipărind, concomitent cu evenimentul, şi impresia produsă de acel moment. Astfel de fenomene explică apariţia unor comportamente aberante la câinii adulţi, deşi, aparent, nu există motivaţie evidentă a acestor comportamente.

După modul de operare în timp, putem spune că memoria se împarte în memorie afectivă (bazată pe impresiile personale), memoria activă (MSD) ce apare în stare de conştienţă şi memoria inactivă (MLD), depozitara informaţiilor permanente. Fiecare dintre aceste tipuri de memorie îndeplineşte funcţii diferite: în MLD sunt stocate informaţiile ce ţin de memoria personală afectivă, cunoştinţele generale (perceptive), conceptele şi performanţele motorii; MSD primeşte primele impresii, dar, dacă nu există condiţii speciale pentru ca noţiunile acestea să treacă în MLD, impresiile animalului dispar în câteva secunde, păstrându-se numai încărcătura emoţională, legată de momentul producerii impresiilor. De fapt, MSD este strâns legată de MLD tocmai prin legăturile ce se stabilesc între percepţia din prezent şi impresiile înregistrate în alte ocazii.

Informaţia cuprinsă în MLD se poate pierde şi ea, datorită pierderii calităţii de salvare a informaţiei, situaţie ce poate apărea în stări fiziologice ca îmbătrânirea, boala psihică, ori în situaţii în care memoria este interferată de sentimente contrare ori motivaţii aparte (vezi exemple în cadrul sindromului disfuncţiei cognitive canine). În amnezia retrogradă din sindromul amintit mai sus, memoria este pierdută datorită distrugerii unor porţiuni din creier. Amnezia anterogradă ce urmează după accidente ale materiei nervoase sau boli ce afectează MSD duce la imposibilitatea transformării şi salvării informaţiei ca MLD, datorită incapacităţii creierului de a mai elabora noi materiale.

In cazul câinelui, memoria afectivă joacă un rol important în dezvoltarea comportamentului deviat, animalul înmagazinând în memoria de scurtă durată ţelurile şi planurile personale, legate de impresii imediate asupra lumii înconjurătoare. Pe măsură ce se acumulează informaţii noi, cele vechi sunt înlocuite, deşi exersarea repetată a informaţiilor vechi duce la stocarea pentru mai multă vreme a informaţiilor relevante sau repetate mai des (proces pe care se bazează procesul de întărire a informaţiei prin repetare).

În raport cu alte procese psihice, memoria câinelui deţine o serie de caracteristici:

-          este activă, adică poate conferi schimbare şi transformare atât subiectului care memorează, cât şi materialului memorat;

-          este selectivă, în sensul că se reţin doar datele necesare, dintre multe altele generale, selectivitatea fiind personală, în funcţie de individ;

-          este supusă situaţiilor de conjunctură şi stării afective şi de integritate psihică a celui ce memorează;

-          este relativ fidelă, în sensul că informaţiile nu sunt reţinute exact în forma în care au fost prezentate, iar reactualizarea are loc cu aproximaţie.

Caracteristicile memoriei canine fac posibila structurarea personalitaţii şi dezvoltarea inteligentei animalului, vizibile mai ales la câinii care petrec mult timp în compania stăpânilor sau la câinii de serviciu, a căror memorie este solicitată mai intens decât a câinilor obişnuiţi.

Selectivitatea, fidelitatea si afectivitatea memoriei, combinate cu un mod de instrucţie riguros contribuie la formarea unor deprinderi de lungă durată, relativ stabile, ceea ce sporeşte calitatea comunicării stăpânului cu animalul.