Înainte de a porni la analizarea comportamentului deviat al câinilor de companie, este necesar să elucidăm care sunt mecanismele ce declanşează şi stimulează manifestarea comportamentului ieşit din normă la animalele care trăiesc în strânsă legătură cu proprietarii lor.
Comportamentul (lat. cum portare) reprezintă ansamblul reacţiilor unei fiinţe faţă de stimulii interni sau externi. El presupune o structură dinamică, ce integrează diverse modalităţi de ripostă, exprimate prin manifestări comportamentale specifice sau nespecifice, într-o situaţie dată. Comportamentul îndeplineşte, astfel, o funcţie homeostazică, în relaţie cu adaptarea individului la mediu.
Evidenţierea comportamentului presupune, în toate cazurile, o motivaţie, o trebuinţă, o atitudine a subiectului care să determine apariţia activităţii psihice ce mediază acţiunile comportamentale. Motivaţia antrenează elemente cognitive, perceptive sau temperamentale, justificând manifestările comportamentale ale individului, ca răspuns la situaţiile problemă apărute în mediul intern sau extern.
În acest context, deviaţia comportamentală reprezintă expresia dinamică a interferenţei complexului de factori negativi, fie ei biologici, psihologici sau/şi sociali, ce acţionează asupra psihicului canin, la un moment dat. Chiar dacă părerile privitoare la “psihicul” animalelor sunt împărţite printre etologi, definiţia cuvântului[1] ne permite abordarea unora dintre deviaţiile comportamentale întâlnite la câini în sensul admiterii “psihismului”.
Fără îndoială, evaluarea problemelor comportamentale ale câinilor ca boli psihice este discutabilă, dar, luând în calcul aspecte ca sindromul de hipersensibilitate-hiperactivitate sau sindromul de privare senzorială întâlnite în cadrul anxietăţii de separare, cât şi formele de nevroze şi psihoze acceptate şi la câine, le putem încadra corect în această categorie.
Cele mai multe dintre bolile creierului, atât la om, cât şi la câine, sunt însoţite de cinci semne majore: lipsa de orientare, pierderi ale memoriei, pierderi ale funcţiilor intelectuale (înţelegere, cunoaştere, învăţare etc.), pierderi de judecată, lipsa sensibilităţii afective ş.a.
Boala psihică reprezintă un mod de adaptare aparte, inadecvată situaţiei, diferită calitativ de adaptarea individului sănătos. Etiologia plurifactorială a îmbolnăvirii psihicului explică, cel puţin parţial, şi complexitatea simptomatologică a cazuisticii înregistrate la câini, în ultimele decenii. Apariţia uneia sau a alteia dintre manifestări la câinele adult ţine, în principal, de existenţa unei personalităţi premorbide, “teren” care favorizează, pe lângă alţi factori, pe care-i vom discuta mai jos, instalarea devierii comportamentale.
Natura tulburărilor comportamentale întâlnite la câini este variată, după factorii etiopatogenetici, putându-se identifica deviaţii datorate atât dezechilibrelor homeostaziei neuropsihice, tulburărilor dobândite ale comportamentului specific sau însuşirii defectuoase a “educaţiei” (lecţiile de obedienţă faţă de proprietar) la vârstă mică, cât şi tulburărilor asociate unor suferinţe organice. În această idee, vom şi trata problematica, în cele ce urmează.
Etiopatogeneza tulburărilor de comportament asociate dezechilibrelor de integrare neuropsihică
Activitatea nervoasă superioară (ANS) este numitorul comun al tuturor organismelor superioare manifestându-se, la aceeaşi specie, în mod identic, urmând tipare ancestrale cu determinare genetică. Ea este bazată pe acte de asociere, dublate de ansamblul reflexelor necondiţionate sau a celor câştigate, permiţând dobândirea de noi conexiuni sinaptice interneuronale în cursul vieţii şi ducând astfel la căpătarea experienţei cognitive individuale.
Îmbolnăvirea creierului poate cauza modificări comportamentale, care pot varia de la simpla emotivitate până la starea de comă, în funcţie de natura leziunilor. Aria encefalică responsabilă de manifestările comportamentale ale individului este cea a sistemului limbic, arie ce include atât lobii frontali şi temporali ai telencefalului, cât şi o parte a diencefalului. Sistemul limbic controlează obiceiurile psihice şi activităţile motorii, coordonând activitatea sexuală, memoria şi emoţiile; de aceea, leziunile sistemului limbic se pot manifesta prin schimbări de personalitate sau de obiceiuri, permanente ori ca accese (de frică, de panică, de furie etc.).
Lobul frontal al telencefalului deţine un rol important în integrarea afectivităţii, în special în partea sa anterioară. În mod corespunzător, lezarea bilaterală a lobilor frontali determină modificări ale afectivităţii, schimbarea dispoziţiei, accentuarea sexualităţii, uneori iritabilitate şi tendinţe impulsive, agresive, violente, iar alteori labilitate, indiferenţă afectivă şi, mai rar, depresiune, tristeţe, anxietate. Aceasta nu înseamnă însă că procesele afective au localizare strictă şi exclusivă în lobii frontali, ci doar că aceştia au o participare importantă la realizarea lor. Lezionarea lobilor frontali nu aboleşte afectivitatea, dar alterează echilibrul afectiv şi adaptarea efectivă la condiţiile de mediu. Caracterul modificărilor aparute, in acest caz, depinde de întinderea leziunilor, de specia animală şi de timpul trecut de la producerea leziunii.
Cu alte cuvinte, deşi structurile superioare integrative ale afectivităţii aparţin sistemului limbic şi neocortexului (neocortexul subordonând comportamentul afectiv instinctual şi reflectarea subiectivă afectivă), funcţia psihică afectivă nu are o localizare strict delimitată, tulburările ei putând fi produse de leziuni cu variate localizări corticale şi subcorticale, precum şi de perturbări în metabolismul neurotransmiţătorilor (mediatorii chimici sinaptici: serotonina, dopamina, colinesteraza etc.).
Activitatea nervoasă superioară, reflectată prin psihic, are două laturi constitutive, comune atât omului, cât şi animalelor: latura obiectivă, exprimată prin ansamblul reflexelor condiţionate, constituind comportamentul reflex condiţionat, somatomotor şi vegetativ, şi latura subiectivă, exprimată prin ansamblul trăirilor subiective, ca fapte de conştiinţă. Deşi latura subiectivă a ANS nu poate fi determinată la animale de un observator extern, se poate presupune existenţa ei, prin extrapolarea experienţei cognitive proprii fiecărei fiinţe superioare. În schimb, procesele psihice ale animalelor superioare pot fi apreciate obiectiv prin înregistrarea comportamentului cu eventualele lui modificări care survin în urma perturbărilor de activitate a cortexului encephalic.
Coabitarea strânsă cu omul a dezvoltat, în mod semnificativ, latura afectivă a animalelor de companie, putându-se observa la acestea multe dintre următoarele procese psihice: senzaţia, percepţia, reprezentarea, emoţia, afectul, sentimentul, pasiunea, dispoziţia etc. Avand in vedere existenţa acestor entităţi şi la câine, două sunt categoriile de afecţini nervoase întâlnite şi la aceştia: nevrozele - reprezentând situaţii în care câinii dezvoltă obiceiuri inadecvate, drept protecţie împotriva anxietăţii de natură necunoscută; psihozele - reprezentând situaţii în care percepţia despre realitate a unui individ este, în mare măsură, distorsionată.
La om, psihopatiile reprezintă o dezvoltare dizarmonică a personalităţii, însă astfel de fenomene pot fi înregistrate şi la câine, simptomele principale nefiind propriu-zis psihotice (instabilitate psihică, dezechilibru, dizarmonie), deşi sunt evidente alte manifestări ca: dispoziţii afective anormale, fluctuaţii în starea emoţională, rigiditate, nesiguranţă, disproporţii înregistrate între intensitatea stimulilor şi a reacţiei sau promptitudinii răspunsului, mai slaba capacitate de adaptare la situaţii noi a individului (fapt prezentat mai pe larg în subcapitolul următor). Predominanţa unuia sau a altuia dintre aceste simptome permite clasificarea în diverse tipuri de sindroame psihopatologice:
- fobiile sunt stări de teamă intensă, de frică, cu obiect bine precizat (zgomote, apă, situaţii etc), putând avea la bază orice factor din experienţa de viaţă sau din ambient, manifestându-se ca hiperestezii, cu reacţii disproporţionate la stimuli banali. Ca manifestări tranzitorii apar în epilepsii, intoxicaţii acute sau în encefalite;
- anxietăţile presupun stări de frustrare, ce pot avea drept punct de plecare blocarea conduitei motivante a animalului, consecinţele fiind divers ilustrate (distrucţii ale locuinţei, eliminări necorespunzătoare ale excrementelor, vociferări, automutilări etc.), cea mai expresivă, la câinii de companie, fiind anxietatea de separare;
- manifestările obsesiv-compulsive apar ca expresii tranzitorii în epilepsii, intoxicaţii acute sau în encefalite, dar pot avea ca etiologie şi situaţii ce pot fi calificate drept frustrante sau competitive; în limbaj psihiatric, obsesiile reprezintă gânduri involuntare ce apar în mod repetat, iar compulsiile sunt acţiuni pe care un individ nu şi le poate controla, repetându-le la nesfârşit, deşi nu este conştient de natura activităţii sale. De regulă acţiunile sunt fără sens. După “sensul” acţiuniilor, compulsiile sunt de două categorii: ritualizate şi contaminatorii;
- isteria reprezintă un ansamblu de manifestări polimorfe, preponderent senzoriale şi de funcţii vegetative, cu reversibilitate rapidă şi totală, având origine psihogenă, emoţională şi chiar hormonală (gr. hystera: uter). Se manifestă la animalele suferinde de epilepsie sau poate fi asociată în orice boală somatică, ce are caracter general sau local, adăugând tabloului clinic al bolii simptome isterice;
- sindromul disfuncţiei cognitive ce poate apărea la câinii bătrâni, echivalentul sindromului demenţial de la omul senil, ca un proces de destructurare şi deteriorare a activităţii psihice şi exteriorizat prin modificări în comportamentul social, la solicitări diverse de mediu. Este asociat, de regulă, unui proces degenerativ encefalic.
Trăirile afective nu implică numai modificări ale funcţiei psihice, manifestate prin comportament, ci şi alterări ale componentelor viscerale, motoare, endocrine, respiratorii, tensionale etc., ce însoţesc manifestările comportamentale aberante.
[1] Psihic: sufletesc; proprietate a materiei superior organizate de a reflecta realitatea obiectivă; structură sufletească proprie cuiva. (Dicţionar de neologisme, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu