Procesele psihice ale animalelor

Procesele psihice ale animalelor sunt complexe, fiind catalogate în mai multe categorii:

1.      procese psihice senzoriale: senzaţia, percepţia, reprezentarea;

2.      procese psihice cognitive: gândirea, limbajul, memoria;

3.      activităţi şi procese reglatorii: motivaţie, afectivitate, voinţă, deprinderi, atenţie.

Procesele psihice interacţionează, nu se pot manifesta independent şi însumarea tuturor la un individ stabilesc personalitatea şi profilul psihic al individului respectiv. Nu se poate stabili cu certitudine dacă animalele au capacitatea de a gândi abstract, dar ideea că uneori câinii reacţionează în funcţie de motivaţie şi pulsiunile lăuntrice şi că acest mod de reacţie nu este pur instinctual şi specific, ar putea pleda în favoarea acestei idei.

Legată de capacitatea de abstractizare, putem pune în discuţie existenţa raţiunii la câine, ceea ce ar presupune organizare intelectuală superioară, adică capacitatea de autodeterminare a acţiunilor proprii. Bine-nţeles că această capacitate nu este la fel de bine organizată ca cea a omului, dar faptul că, de-a lungul timpului, rase de câini variate au putut fi selectate şi antrenate special pentru anumite servicii implică, probabil, şi prezenţa raţiunii. Putem aduce în discuţie, aici, rasele de câini salvatoari de la înec, salvatori montani, câini poliţişti etc.

În cele ce urmează, vom analiza pe rând cele mai importante procese psihice ce pot fi întâlnite şi la animale.

Procesele psihice senzoriale

 Senzaţiile si simturile

Senzaţiile şi simţurile sunt proprii întregii lumi animale evoluate; gustul, mirosul, auzul, pipăitul, toate sunt generatoare de senzaţii de care devenim conştienţi, în anumite situaţii, cu ajutorul simţurilor.

Elaborarea senzaţiilor, a comenzilor motorii voluntare, învăţarea şi memorarea, producerea reflexelor condiţionate au loc în emisferele cerebrale şi în scoarţă, mai ales în neuronii din zonele asociative ale scoarţei.

În timp ce omul conştientizează toate senzaţiile, animalele le percep numai pe cele căpătate prin intermediul simţurilor, mirosul, văzul, auzul fiind cel mai bine reprezentate la animale, în funcţie şi de specie. La om, simţurile nu pot exista separate de senzaţii, dar la animale, deşi s-ar putea ca lucrurile să stea la fel, nu putem decât presupune asocierea lor.

În fapt, simţurile sunt structuri nervoase specializate care pun individul în relaţie cu lumea înconjurătoare, ajutându-l pe acesta să ia cunoştinţă şi, în acelaşi timp, să se adapteze mediului în care trăieşte. Ori de câte ori apar modificări în mediul de viaţă, informaţiile primite de câine se modifică, prin urmare şi reacţiile animalului la aceste schimbări apar în concordanţă cu solicitările.

Din multitudinea de stimuli din mediu, câinele percepe prin intermediul simţurilor numai stimulii de care este interesat, selectându-i dintre mulţi alţii neinteresanţi sau neconcludenţi. Cinci sunt simţurile câinelui: auz, miros, văz, gust, simţ tactil, ele fiind inegal dezvoltate.

În general, fiecare simţ este specializat pentru receptarea numai a anumitor senzaţii: la câine auzul este foarte dezvoltat, el percepând între 20 000-100 000 de vibraţii pe secundă, fiind de opt ori mai performant ca al omului; mirosul este cel mai dezvoltat simţ al câinelui, acesta având în mucoasa nazală 100-200 milioane de celule olfactive; văzul este cel mai slab reprezentat ca acuitate, nervul optic având numai 150 000-200 000 de fibre nervoase, spre deosebire de 1 000 000 câte are nervul optic al omului,.

Semnalele olfactive, auditive şi vizuale, primite de individ din mediu influenţează atât comportamentul câinelui, cât şi procesele de învăţare ulterioară, interpretând semnalele drept stimuli care solicită un răspuns, în urma acestora definitivându-se procesul de învăţare (etologii canini chiar consideră că învăţarea ar avea loc prin două mecanisme: prin intensificarea stimulilor şi prin imitaţia congenerilor ori a omului). Putem chiar considera ca “zâmbetul” pe care îl afişează unii dintre câini atunci când se bucură de vederea cuiva cunoscut este un exemplu de învăţare prin imitaţie a unui obicei uman, deoarece la câine exprimările de acest gen lipsesc.

Reactivitatea animalelor la stimuli este influenţată de o serie de considerente: vârsta, statusul sexual (câinii intacţi sexual reacţionează mai rapid în anumite situaţii şi pentru o mai lungă perioadă de timp decât cei castraţi), genul animalului.

Cel mai dezvoltat dintre toate simţurile câinelui este mirosul, câinele percepând mirosuri emanate de piele sau de haine purtate anterior; ei pot percepe concentraţii infime ale unor substanţe, în diluţii mergând până la 1/1 000 000 din cât poate recunoaşte omul. Prin miros, câinii pot chiar distinge persoane aproape identice, ca în cazul gemenilor monovitelini, ceea ce omului îi este greu sau inaccesibil.

Fiziologic, mecanismul mirosirii presupune o înlănţuire de faze: primirea stimulilor; semnalarea unor biocurenţi prin fibrele nervoase spre centrii nervoşi; amplificarea şi transmiterea informaţiei spre analizator (scoarţa cerebrală). Imprimarea mirosului sau “luarea urmei” antrenează memoria câinelui, fiind capabil să discrimineze mirosul respectiv pentru o foarte lungă perioadă de timp, în condiţiile în care memoria olfactivă este exersată periodic pentru mirosul respectiv.

Luând în discuţie diferenţele fiziologice ale mirosului, etologii au constatat că masculii sunt mai pricepuţi în a distinge mirosuri decât femelele, aceştia exersându-şi-l mai des pentru depistarea mărcilor din urină şi fecale.

Fiziologii presupun că abilităţile senzoriale ale câinilor se transmit ereditar, mai ales la urmaşii câinilor dresaţi special pentru depistarea urmelor.

Dintre acuităţile senzoriale ale câinelui, pe locul doi se situează auzul, mult mai performant decât al omului. Distincţia foarte bună a tonalităţilor şi a intonaţiei stăpânului îl poate face pe proprietarul câinelui să creadă că animalul înţelege ce i se vorbeşte.

Totuşi, cea mai mare parte a capacităţii de comunicare a câinelui este bazată pe acuităţile vizuale deşi, dintre simţurile câinelui, văzul este mai slab dezvoltat. Reacţiile individuale la anumiţi stimuli optici se pot datora şi slabei percepţii vizuale, mai ales atunci când se schimbă modul de viaţă al animalelor (mai ales cele vârstnice care nu se mai orientează cu aceeaşi ușurință). Însă, la fel ca şi la oameni, traiul într-un mediu cunoscut, chiar la un animal nevăzător, duce la formarea de experienţă de substituţie, prin exploatarea simţului de orientare şi a celui tactil, câinele putând să-şi dezvolte un sistem propriu de comunicare şi orientare în spaţiu.

Stimulii şi senzaţiile

Stimulii externi de mediu reprezintă, de fapt, anumite forme de energie care interferează cu receptorii senzoriali, generând senzaţiile. Aceşti stimuli pot fi măsurabili ca frecvenţă, luminozitate, grade etc., ceea ce face ca stimulii să poată fi descrişi prin doi parametri: calitate şi intensitate, percepţia organismului fiind subiectivă, la fiecare dintre ei.

Intensitatea stimulilor poate fi percepută până la un prag senzorial, cel mai scăzut fiind denumit prag absolut. În cazul câinilor, perceperea diluţiilor de 1/1 000 000 dintr-o diluţie (în cazul mirosului) sau a frecvenţei de 60 kHz reprezintă pragul de percepţie superior. Aceste performanţe pot fi alterate de la individ la individ, fiecare individ având un prag propriu de percepţie.

De asemenea, performanţa în pragul de percepţie poate fi alterată în funcţie de momentul zilei, integritatea fizică, vârstă, sex, dar şi de variaţia stimulilor fizici (luminozitate, frecvenţă etc.).

Coexistenţa sau alternanţa  mai multor stimuli pot influneţa capacitatea de percepţie a câinelui, în aşa fel încât percepţia să devină exagerată sau diminuată. Starea de frică sau fobia pot face animalul să perceapă false alarme despre existenţa unor stimuli, iar acţiunile lui să fie exagerate, neconforme cu realitatea.

Pentru o mai bună sistematizare, vom trata simţurile câinelui în ordinea complexităţii lor.

Mirosul: Simţul mirosului este indispensabil în orientarea în spațiu, dar şi în desfăşurarea vieţii lui sociale (şi, implicit, sexuale), el fiind cel mai dezvoltat şi mai specializat dintre simţurile câinelui. Receptorii mirosului sunt cantonaţi în mucoasa olfactivă, iar intensitatea perceperii mirosurilor este favorizată de întinderea mucoasei olfactive. Autori diferiţi apreciază numărul celulelor senzoriale din mucoasa olfactivă ca fiind cuprins între valori variind de la 100 – 200 de milioane, până la 2,8 înmulţit cu zece la puterea a opta, la o suprafaţă de 7000 de milimetri pătraţi .

Dintre toate speciile domestice, câinele are cea mai mare acuitate olfactivă, câinii putând distinge concentraţii ale unor substanţe, în diluţii mergând de la 1/100 la 1/1 000 000 din cât poate distinge omul.

Câinele poate percepe bine mirosuri emanate de piele şi de haine, dar nu distinge faţa omului (susţin unii autori), deşi acest lucru pare discutabil, unii câini dând semne că recunosc de la distanţe mari persoane sau alte animale. Imprimarea mirosului sau luarea urmei antrenează memoria, câinele fiind capabil să rețină mirosuri vreme indelumgata. Mecanismul discriminarii mirosurilor nu este înca explicat de oamenii de știință.

S-a demonstrat că un câine poate distinge o amprenta olfactiva după șase săptămâni de la producerea ei, alegând-o dintre mai multe mirosuri. Fiziologii au demonstrat că un câine poliţist are capacitatea de a recunoaşte diferite secreţii ale unor glande endocrine, exocrine şi sebacee, provenite de la o anumita persoana dintr-un grup.

Explicaţia “luării urmei“ prin adulmecare este aceea că, dintre toţi acizii din organism, câinii au capacitatea de a depista acidul butiric din transpiraţie, iar această abilitate  stă la baza folosirii câinilor poliţişti la căutarea infractorilor. Câinii sunt capabili să perceapă din transpiraţie acidul butiric la diluţii de 1:10 000 000; ceilalţi acizi (formic, acetic, lactic, capronic) putând fi sesizaţi mai greu, în diluții mai mici. Inspiraţiile şi expiraţiile rapide ce presupun adulmecarea permit trecerea unei cantităţi mai mari de substanţe odorante prin cavităţile nazale, înspre cele senzoriale ale mucoasei olfactive, câinele primind astfel informaţiile necesare. Depistarea urmelor de miros este mai uşoară iarna, când urmele se menţin mai mult timp şi se conservă mai bine decât vara.

Trebuie subliniat că numai câinii perfect sănătoşi au abilitatea de a adulmeca o urmă, cei suferinzi de afecţiuni respiratorii pierzându-şi temporar acest simţ; într-adevar, s-a dovedit ştiinţific că, după o boala respiratorie, câinii îşi recapată simţul mirosului după şase săptămâni de convalescenţă.

Luând în discuţie diferenţele fiziologice ale mirosului în funcţie de sexul animalului, se pare că masculii sunt mai pricepuţi decât femelele în depistarea mirosurilor şi acest lucru a fost atribuit faptului că masculii îşi folosesc mai mult acest simţ, trebuind să afle date despre femelele în călduri de pe teritoriu, prin mirosirea urinei şi a mărcilor de urină depuse de acestea. Femelele eliberează feromonii de natură chimică ce-i atrag pe masculi la mari distanţe; având o structură ce se descompune mai greu în aer, feromonii sunt perceptibili pentru o perioadă mai lungă de timp, atrăgând câinii de sex opus.

Etologii susţin că mirosul, ca şi alte abilităţi performante, se transmite ereditar, mai ales la câinii dresaţi special pentru depistarea urmelor.

Auzul:se afla la câine pe locul doi în ierarhia acuităţilor senzoriale, fiind mult mai performant decât al omului (de 4 – 6 ori), dar mai puţin performant ca al pisicii. In funcţie de mărimea şi forma urechilor, auzul este mai performant la rasele cu urechi drepte, decât la cele cu urechile lăsate, datorită capacităţii mai mari de orientare a pavilionului spre direcţia dinspre care se propagă sunetele. 

Sunetele percepute au frecvenţe diferite, menţionându-se 20000-100000 vibraţii/secundă de către diverşi autori consultaţi în bibliografia de specialitate. Şi câinii şi pisicile disting 1/8 până la 1/10 din tonuri şi au un prag superior de percepţie a sunetelor de până la 60 kHz.Câinele poate distinge, concomitent, două surse sonore aflate la distanta de 50 cm una de alta, cu condiţia să se gasească la o distanță de 5 m faţă de acestea. Auzul este foarte dezvoltat la câinii tineri, dar acuitatea lui scade cu vârsta, la bătrâneţe instalându-se surzenia, la majoritatea indivizilor. Câinele poate localiza surse emiţătoare de sunete pe care omul nu le poate sesiza, datorită capacităţii de a capta frecvenţe superioare celor receptate de om.Cu toate că nu este la fel de dezvoltat ca simţul mirosului, şi auzul este foarte important pentru un câine în reperarea duşmanului sau al vânatului.

Văzul: este considerat ca cel mai puţin dezvoltat dintre toate simţurile câinelui. Capacitatea vizuală a câinelui este mult sub capacitatea vizuală a omului, datorită existenţei în retină a mai puţine celule senzoriale decât în retina omului, nervul optic la câine având 150 000 – 200 000 de fibre nervoase, pe când la om are peste 1 000 000. În  ceea ce priveşte câmpul vizual biocular, autori diferiţi îl apreciază între 35-97 de grade, dar câinele percepe mai multe obiecte decât omul, în acelaşi câmp vizual, având o vedere laterală mai bună. 

Părerile privind distanţa la care un câine vede bine sunt, de asemenea, împărţite, diverşi autori apreciind că distanţa la care câinii văd bine este de 30 – 35 m, văd slab la 100 m, iar peste 100 m nu văd nimic. Câinii de stână sunt capabili să distingă semnalele făcute cu mâna la o distanţă de până la 1 km, acest lucru fiind pus pe seama distribuţiei fibrelor optice încrucişate din nervul optic. 

Câinii văd bine în semiobscuritate şi noaptea, distingând obiectele în mişcare. Orientarea în intuneric se datorează capacităţii de a-şi diafragma pupila după intensitatea luminii; din această cauză câinii văd mai bine noaptea decât ziua, dar distanţele la care văd noaptea sunt mai mici. 

În privinţa culorilor, se apreciază că vederea câinilor este rudimentară, culorile distinse fiind cele de bază, necompuse: roşu, galben, albastru, verde, nedistingând însă culorile provenite din combinaţii. De asemenea, câinii pot distinge figuri geomertice: cercul, pătratul, pentagonul şi hexagonul la jucariile pe care le aportează, dintr-un grup de obiecte geometrice şi colorate diferit.Câinii sunt capabili să urmărească imaginile televizorului, dar pentru scurtă vreme, atenţia fiindu-le rapid captată de alte activităţi. 

Cea mai mare parte a capacităţii de comunicare a câinelui este bazată pe acuităţile vizuale, deşi, dintre simţuri, văzul este cotat ca fiind cel mai slab dezvoltat. Tocmai datorită vederii relativ slabe, de multe ori, animalele manifestă reacţii neadecvate ca frica sau obiceiurile ce derivă din schimbarea mediului (mai ales la animalele bătrâne, care îşi pierd treptat vederea şi sunt puse în imposibilitatea de a cunoaşte mediul în care au fost mutate).  La fel ca şi la oameni, traiul într-un mediu cunoscut, chiar la un animal nevăzător, duce la formarea de deprinderi de substituţie, prin exploatarea simţului de orientare şi a celui tactil câinele dezvoltându-şi un sistem propriu de comunicare şi orientare.

Gustul:  este mai vag reprezentat la câine, fiind însă prezent prin dezvoltarea papilelor gustative încă de la naştere, deşi la câine nu există o preferinţă pentru un anumit gust, decât la câinii dresaţi special în acest scop.Câinele poate distinge cele patru categorii de bază : gustul de dulce, acru, amar şi sărat. Faptul că el îşi consumă hrana înfulecând-o, face însă ca această distincţie să fie neimportantă pentru el. Cu toate acestea, gustul câinelui este oarecum selectiv, mâncărurile fiind preferate şi în funcţie de gust; ca şi oamenii, câinii pot manifesta preferinţă pentru dulce şi pot tolera gustul sărat (a se vedea câinii care beau cu uşurinţă apă de mare); exista şi autori care susţin că un câine poate consuma aceeaşi mancare pe termen lung, nefăcând distincţia gustului, deși pare puțin credibil. Câinii dresaţi îşi pot dezvolta preferinţe pentru dulce.   

Fiziologii au descoperit că, la unele animale, anumite fascicule nervoase răspund la mai mult decât o categorie de gust, presupunând că felurite preferinţe sunt produse de un tipar particular al activităţii nervoase, prin miile de filete nervoase ce conectează limba şi creierul. Prin aceasta, ei ar fi capabili să distingă şi particularităţi de gusturi, de exemplu în cazul ciocolatei, unde disting gustul dulce-amărui.  În orientarea câinelui, gustul este însă nesemnificativ.

Simtul tactil : Este relativ bine dezvoltat la câini, având reprezentare mai ales la nivelul botului, unde prezintă peri mai lungi, şi la nivelul perniţelor plantare. Corpusculii tactili mai pot fi prezenţi şi pe mucoasa nazală sau pe a limbii. Câinii pot prezenta şi o sensibilitate crescută a pielii, aceasta fiind rezultatul unor percepţii exteroceptive. 

Importanţa simţului tactil la câine este moderată, câinii orientându-se mai ales după miros, auz şi vaz.