Noţiuni de psihologie generală

Psihologia este știința care structurează procesele nervoase ale mamiferelor superioare și studiază comportamentul individului. Relația dintre structura sistemului nervos și activitatea psihică este studiată de neurofiziologie care explică mecanismele fiziologice ale comportamentului animal și uman. Tulburările legate de percepţie, gândire şi afectivitate apărute în conduita animalelor reflectă fluctuații patologice ale activităţii nervoase.

Deşi psihologia și neurofiziologia au sisteme de referință diferite, anumite activităţi legate de psihic nu pot fi explicate fără a cerceta, mai întâi, integritatea neurofiziologică a individului ce manifestă comportamentul aberant. De aceea, nu se poate imagina că neurofizioogia şi psihologia pot fi incompatibile.

Creierul reprezintă centrul la nivelul căruia au loc toate procesele psihice, dar integritatea diverselor formațiuni și componente ale sistemului nervos central sunt cele care influenţează normalitatea psihică. Substanţa reticulară îndeplineste rolul de transfer, conservare şi integrare a activităţii nervoase, controlând activitatea spinală şi corticala, cu menţinerea stării de vigilenţă, integrare a funcţiilor aferente, precum şi a funcțiilor vegetative. Sistemul nervos somatic poate interveni direct, ori prin intermediul sistemului neurovegetativ sau a celui endocrin pentru adaptarea organismului faţă de influenţele mediului exterior şi interior, modelând comportamentul individului în funcție de imprejurări.

1.1. Conceptul de dezvoltare psihică

Câinii întreţin relaţii informaţionale variate cu mediul de viaţă, acestea fiind mediate prin comportamente specifice. Din punctul de vedere al psihologiei canine, de interes sunt manifestările comportamentale interpersonale ale grupurilor de indivizi canini aflate în interacţiune (psihologie de grup social), ori comportamentul social al câinelui întreţinut în familie (psihologie individuală).

Psihologia individuală se referă la trăirile proprii individului canin, reflectate în atitudinile pe care acesta le adoptă faţă de anumite evenimente la care asistă. Ea este reflectată în caracterul individului, caracter ce este pe deplin format la atingerea maturităţii sociale, în jurul vârstei de 18 –24 luni.

La câine, maturitatea psiho-socială evoluează alături de dezvoltarea fizică, pe măsura convieţuirii alături de oameni, prin raportare la educaţia primită în familia de adopţie şi la ceea ce aşteaptă stăpânii de la animal.

Ca și la om, zestrea ereditară a individului canin este foarte importantă în definirea personalităţii şi caracterului individual, educaţia primită în cursul vietii putând, eventual, doar modela unele caracteristici, dar neputând înlătura complet unele aspecte nedorite ale comportamentului moştenit (de pildă agresivitatea, în cazul raselor catalogate ca având potenţial agresiv moştenit).

Procesul de formare a personalităţii canine la exemplarele crescute în locuinţă, în interiorul familiilor umane, diferă mult de cel al câinilor crescuţi în curte, cărora nu li se acordă, de regulă, aceeaşi atenţie. Comunicarea verbală cu animalul reprezintă un factor important în dezvoltarea inteligenţei, dar şi a personalităţii lui, ea fiind o modalitate de însuşire a unor cunoştinţe limitate privitoare la denumirile unor obiecte folositoare, a unor situaţii, a unor restricţii impuse animalului etc. Bineînţeles ca se poate comunica foarte bine și cu câinii întreţinuţi în curte, dar dezvoltarea personalității impusă de coabitarea cu stăpânii este mai vizibilă la câinii de interior.

În acest context, dezvoltarea psihică a unui individ reprezintă un proces de formare şi restructurare continuă, cantitativă şi calitativă, de la simplu la complex, a unor însuşiri, procese, structuri psiho-comportamentale şi funcţii, având loc prin valorificarea  experienţei sociale în mod propriu, urmărind să sporească potenţialul de adaptare a organismului la solicitările exterioare. Ca şi la om, sensul în dezvoltarea psihică a câinelui este întotdeauna ascendent, plecând de la nivelurile psihice primare, mai slab dezvoltate şi specializate, spre nivele superioare, mai bine diferenţiate şi adaptate pentru diverse solicitări. Astfel, procesul de dezvoltare psihică se realizează în corelaţie cu dezvoltarea biologică individuală, deşi procesele nu sunt simultane, dacă luăm în considerare că dezvoltarea biologică are loc în pusee de dezvoltare, pe când cea psihică presupune continuitate.

Dezvoltarea psihică, în general, presupune tranziţia de la senzaţia primară la percepţia imediată, de la simţire, la elaborarea unui răspuns corespunzător cu stimulul primit, adică la gândire (chiar dacă nu toţi specialiştii în medicină veterinară acceptă ideea că animalele sunt capabile să gândească, anumite acţiuni ale mamiferelor superioare, mai ales ale animalelor de companie, primatelor şi delfinilor, sugerează luarea unor decizii în urma unor procese de gândire). Tot dezvoltarea psihică presupune transformarea stărilor afective fluctuante, în stări afective stabile, finale. Pornind de la aserţiunile de mai sus, putem conchide că dezvoltarea psihică a câinelui reprezintă un proces dialectic de formare a unor noi funcţii psihice ce diferenţiază comportamentul, determinând o mai bună adaptare la mediu.

Psihologii susţin că existenţa la om a unor procese (capacităţi) psihice specifice (gândirea, limbajul, imaginaţia, voinţa etc.) diferenţiază comportamentul uman de cel al animalelor; de pildă, sensibilitatea, deşi este întâlnită la ambele specii, este net superioară la om faţă de animal prin unele aspecte cum ar fi: sensibilitatea cromatică difenţiată, auzul ce înregistrează limbajul articulat, auzul artistic (aşa-zisa ureche muzicală), pipăitul, zâmbitul. În cazul câinilor, aceste afirmaţii sunt adevărate până la un punct, deoarece se pare că şi câinii au capacitatea de a distinge culori primare, nu însă şi combinaţii (deci percepţia lor cromatică nu este atât de dezvoltată), posedă abilitatea, datorită auzului foarte fin, de a distinge nuanţe în tonalitate, intensitate şi expresivitate în limbajul articulat şi în muzică, au percepţia zâmbetului şi a încruntării, încearcă chiar să imite zâmbetul uman, cu toate ca, fiziologic, nu pot să-l reproducă fidel, din cauza musculaturii faciale, deosebita de cea a omului.Toate aceste percepţii şi interpretări ale expresivităţii sunt posibile datorită unui psihic mult mai complex decât este acceptat de specialiști, la specia canină.

Urmărind îndeaproape câinii, în special pe cei ce trăiesc în strânsă legătură cu omul, putem descoperi că ei sunt animale mai inteligente, mai expresive şi mai raţionale decât ne-am obişnuit să admitem. Bineînţeles, exagerările care se fac de către proprietarii de câini pe baza calităţilor patrupedelor proprii sunt diverse şi numeroase, dar orice veterinar experimentat în lucrul cu animalele de companie poate distinge adevarul de fabulație.

Dezvoltarea psihică este diferită în funcţie de individ, depinzând de anumiţi factori favorizanţi: ereditatea animalului, mediul de evoluţie (de dezvoltare) şi educaţia pe care individul o primeşte în primele luni de viaţă. Caracteristicile speciei, cele psiho-individuale cât şi modul în care este făcută integrarea şi adaptarea în noul mediu de viaţă (ne referim la animalele plasate de mici sau chiar la vârstă adultă, unor noi proprietari) sunt şi ele foarte importante.

Dezvoltarea psihică se produce aparte, de la un individ la altul, diferenţierea fiind făcută de: ritmul și viteza de dezvoltare, starea fizică și psihică a animalului, atenția acordată, priceperea crescătorului în lucrul cu animalul etc., factori de care atât proprietarul, cât şi eventualul dresor sau antrenor trebuie să ţină cont în aşteptarea răspunsului la educaţia primită de un câine, aceasta din urma amprentând dezvoltarea psihică individuală şi dezvoltarea personalităţii câinilor tineri.

În gradul de înţelegere, ataşare - ascultare şi conformare a câinilor sunt vizibile şi rezultatele muncii cu animalul, iar aceasta este eficientă când se începe încă de la vârstă fragedă. Câinii crescuţi izolaţi de om şi congeneri nu-şi formează la timp şi în aceeaşi măsură abilităţi operaţionale, dezvoltă un comportament mai apropiat de al canidelor sălbatice, conservând obiceiuri primare (vezi agresivitatea), învaţă mai greu obedienţa, manifestă anxietate sau fobii când sunt introduşi în spaţii necunoscute, socializează mai greu sau deloc, pierzând capacitatea de a se ataşa de oameni etc.

Ca mod de evoluţie, dezvoltarea psihică este polimorfă şi discontinuă, înglobând o succesiune de faze, etape şi stadii în care echilibrul alternează cu dezechilibrul, iar perioadele de acumulare sau de criză, cu cele de relaxare şi acalmie, caracteristica majoră a dezvoltarii psihice fiind, ca şi la oameni, stadialitatea procesului (când ne referim la stadialitate, înţelegem prin aceasta succesiunea normală a etapelor de dezvoltare fizică şi psihică de-a lungul “copilăriei”, “adolescenţei”, animalului “tânăr” şi adultului).

Dacă toate aceste faze nu sunt interferate de episoade perturbatoare în dezvoltarea personalităţii, înţelegând prin aceasta: educaţie greşit acordată sau incorect însuşită, maltratare, neglijare din partea proprietarului, întreţinere improprie, în medii izolate de contactul social, ori cu contacte sociale nefavorabile etc., animalul, în mod natural, îşi va forma un psihic echilibrat, ilustrat printr-un comportament civilizat, de coabitare favorabilă cu familia de adopţie şi cu alte animale, chiar din alte specii, existente la data aducerii lui in familie sau introduse ulterior. Într-o sintagmă, toate acestea reflectă normalitatea psihică a individului canin.

1.2. Conceptul de normalitate psihică

Abordarea conceptului de normalitate psihică a animalelor de companie şi, în special, a câinilor, este obligatorie în societatea modernă în care cel puţin fiecare a cincea familie, mai ales locuitoare în oraşele mari, este proprietara măcara a unui animal de companie, dacă nu a mai multora. De aici derivă necesitatea de informare asupra aspectelor de comportare normală, dar şi a atitudinii pe care proprietarii trebuie s-o abordeze la adoptarea unui animal, pentru a facilita traiul în comun cu noul membru al familiei.

Pornind de la aceste considerente, normalitatea psihică a unui animal reprezintă starea de echilibru afectiv, concretizată într-o exprimare comportamentală acceptabilă normelor recunoscute de convieţuire proprietar – animal de companie.

Psihiatrii apreciază normalitatea psihică drept sinonimă cu noţiunea de sănătate psihică, deşi normalitatea îndeobşte acceptată include o sferă mai largă decât sănătatea psihică (în acelaşi timp este greu de apreciat starea de sănătate psihică optimală la animale cum sunt câinii).

Normalitatea psihică ar presupune, astfel, o stare de sănătate psihică perfectă, în care individul s-ar afla într-o armonie afectivă optimă cu mediul său de viaţă, acţiunile sale fiind în consecinţă cu condiţiile oferite de acesta. La câinii de companie, normalitatea psihică reprezintă un ideal, având în vedere nefirescul cu care se confruntă câinele, atunci când este obligat să se conformeze rigorilor stilului de viaţă uman. Câinele este, în acest context, un adaptat, obiceiurile lui normale fiind înlocuite cu obiceiuri de substituţie. Fenomenul este mai pregnant la câinii întreţinuţi în locuinţe decât la cei de curte care, habitual, trăiesc mai puţin conform cu cerinţele umane.

Normalitatea psihică reprezintă o necesitate în relaţia de coabitare mai mult pentru proprietar, el apreciind normalitatea psihică a câinelui în concordanţă cu trebuinţele sale, ca stăpân. Prin urmare, termenul pare cel puţin ambiguu, atunci când este aplicat la specia canină.

Mai relevant la câine ar putea fi considerat termenul: stare de sănătate psihică optimală, el sugerând starea de sănătate reală şi realizabilă, dezirabilă, aplicabil în condiţiile de viaţă ce i se oferă animalului. Normalul presupune, în acest context, comportamentul conformat la normele grupului în care este obligat să trăiască individul canin.

Dacă la om starea de normalitate psihică presupune, întotdeauna, şi o dimensiune morală, la câine această stare este tradusă prin capacitatea de conformare la grupul social uman cu care animalul coabitează. În contrast cu normalitatea psihică apare anormalitatea, deviaţia, exprimată printr-un comportament neconvenţional, nefiresc (în accepţia umană), ceea ce este numit de către etopatologi drept comportament deviant.

Atât normalitatea comportamentală, cât şi comportamentul deviant reprezintă forme ale vieţii psihice, prin urmare, normalitatea psihică reprezintă nu o stare, ci un proces dinamic ce presupune trecerea de la normalitate la anormalitate, în mod arbitrar, în funcţie de calitatea procesului de adaptare la modul şi mediul de viaţă.

Uneori, la indivizii cu un comportament normal, consideraţi “sănătoşi psihic”, se pot observa episoade izolate de comportament neconform sau ambiguu, cu determinare accidentală, acestea înscriindu-se, mai degrabă, în categoria "sindroamelor parapsihotice izolate" de genul fricii, panicii, anxietăţii etc.

Deşi studiile asupra normalităţii psihice presupun observaţii de lungă durată asupra populaţiilor de animale de companie, starea de sănătate psihică nu poate fi probată altfel decât prin raportare la comportamentul deviant.

Majoritatea comportamentaliștilor canini sunt de acord că un câine poate fi considerat “normal psihic” atunci când:

-          arată supunere faţă de proprietar şi de membrii familiei acestuia;

-          nu provoacă daune în locuinţă, în absenţa proprietarului;

-          nu vocalizează, în absenţa familiei;

-          nu elimină dejecţiile decât în locurile special destinate acestui scop, ori în exteriorul locuinţei;

-          nu are ieşiri necontrolate de frică, panică sau furie;

-          nu are obiceiuri alimentare necorespunzătoare;

-          se comportă prietenos în relaţiile cu partenerii de joacă şi cu persoanele nou-cunoscute;

-          se comportă prietenos cu copiii mici din familie, acceptând chiar molestările acestora;

-          are un comportament protector sau măcar indiferent faţă de puii speciei din care face parte etc.

Tot ceea ce iese din aceste tipare, stabilite de oameni, este considerat că se înscrie în sfera devianţei psihice. În afară de aspectele derivate de aici, mai degrabă parapsihoze, se întâlnesc şi la câinii de companie psihozele adevărate, de tipul schizofreniei, studiate inițial mai ales de către etopatologii francezi.