Învăţarea şi educaţia; importanţa lor în coabitarea cu câinele

Învăţarea

Învăţarea este un proces cognitiv, ea reprezintând o schimbare în dispoziţia comportamentală a câinelui, creată de asimilarea experienţei cognitive şi care nu se datorează reflexelor, maturizării sau unei stări pasagere.

Învăţarea la animale are anumite aspecte comportamentale relevante, deşi este evident că la baza învăţării stau şi procese mentale, nu numai comportamentale.

Învăţarea are rol adaptativ la mediu, dar şi acumulativ, al unor deprinderi curente. Schimbările în comportament şi performanţe nu reflectă însă întotdeauna faptul că animalul a trecut printr-un proces de învăţare, ci că s-ar putea ca animalul să fi fost afectat de o întâmplare de moment ce i-a produs oboseală, boală, stres emoţional, lipsă de motivaţie etc.

Etologii consideră că procesul învăţării la animale este caracterizat de trei etape:

-          cea a motivaţiei, definitorie în declanşarea şi orientarea comportamentului;

-          cea a variabilităţii, caracterizată prin încercări şi erori;

-          cea a selecţiei, prin conturarea răspunsului corect la situaţia impusă de mediul de viaţă, în urma trecerii succesive prin primele două etape.

Obiceiurile învăţate sunt diferite printre membrii aceleiaşi specii, în funcţie de experienţa proprie a fiecărui individ. De aceea, învăţarea ar trebui definită ca fiind schimbarea în dispoziţia comportamentală, intervenită în urma acumulării experienţei personale şi care nu poate fi datorată reflexelor, maturizării sau dispoziţiei de moment.

În majoritatea cazurilor, învăţarea are loc:

-          prin expunerea directă şi implicarea la un anumit eveniment, ori prin acţiune şi tragerea de concluzii asupra rezultatelor acţiunii respective;

-          prin observarea celorlalţi membri ai grupului şi imitarea acestora.

În urma cercetărilor adepţilor curentului behaviorist, reprezentat de Watson şi Skinner, au fost stabiliţi diverşi paramentri ai procesului de învăţare la animale: viteză, durată de menţinere, diferenţe de ordin individual, ceea ce a dus la formularea legilor ce guvernează învăţarea la animale: legea folosului, legea efectului şi legea exerciţiului sau repetării ce se adaptează fidel etapelor arătate mai sus.

Etologii au stabilit că procesele care stau la baza învăţării animale sunt:

a)      obişnuirea cu stimulii specifici la care animalul este expus; prin expunere repetată animalul se obişnuieşte cu ei, iar capacitatea lui de răspuns la aceştia se atenuează. Este cea mai simplă formă de învăţare;

b)      alcătuirea unei hărţi cognitive; procesul implică abilitatea animalului de a-şi fixa în spaţiu anumite repere în legătură cu locuri, situaţii, obiecte, la care a fost expus în trecut; practic, este o altă formă de obişnuire. Acest tip de învăţare presupune o componentă învăţată a ignorării stimulilor din mediu. Lipsa răspunsului în acest caz nu este rezultatul oboselii sau al adaptării senzoriale, ci al faptului că animalul învaţă să-şi consume energia implicată, atunci când stimulii din apropiere nu sunt urmaţi de consecinţele aşteptate;

c)      asocierea evenimentelor prezente cu consecinţe ale altor evenimente similare şi elaborarea unui plan de reacţie corespunzător; prin elaborarea unor deprinderi motorii pentru anumite situaţii (de exemplu scăparea prin fugă dintr-o situaţie stresantă).

Ca o concluzie, putem spune că învăţarea apare în urma unei relaţii asociative între obiceiuri şi consecinţe, relaţie ce poate fi pozitivă sau negativă.

O învăţare de durată presupune întărirea performanţelor la care câinele a ajuns, prin asocierea lor cu anumite evenimente plăcute sau neplăcute în care a fost implicat animalul. În cazul în care câinele stabileşte o relaţie pozitivă între obicei şi consecinţe, este vorba despre întărirea pozitivă; când între obiceiul practicat şi consecinţele practicării lui câinele percepe o relaţie negativă, este vorba despre întărirea negativă. Cu cât va practica mai mult un obicei negativ, cu atât animalul şi-l va întări. Un exemplu este intensificarea agresivităţii cu fiecare expunere la stimulii declanşatori ai agresivităţii.

Pentru stabilirea unor performanţe cognitive este necesară folosirea unor tactici de învăţare ce comportă etape complexe şi care trebuie repetate periodic, în aşa fel încât animalul să fie capabil să-şi elaboreze reacţiile de răspuns corespunzătoare.

Conform lui Pavlov, învăţarea la câine este de tip asociativ (teoria condiţionării clasice: prezentarea stimulului în relaţie cu alţi stimuli).

După Skinner, învăţarea ar fi de tip operativ (teoria condiţionării instrumentale sau operante: prezentarea stimulilor în relaţie cu prezentarea răspunsului şi a întăririi). De  fapt, principiile au fost adaptate din psihologia umană.

Educaţia

Reputatul psiholog uman E.Planchard dă educaţiei următoarea definiţie: “…a educa înseamnă a modifica într-un sens determinat, a dirija pe cineva de la o stare la alta.” Faptul că indivizii canini sunt fiinţe uşor de educat se datorează, probabil, capacităţii lor superioare de învăţare şi psihicului net superior altor specii.

Educaţia îl capacitează pe câine la o continuă restructurare a modului de a percepe şi a reacţiona şi, de ce să nu admitem, chiar de a gândi. Afirmăm acest lucru fiindcă anumite modele de reacţie par urmarea implicării procesului de gândire, de analiză, de elaborare a unei decizii din partea câinelui.

Procesele educaţionale: instrucţia, educaţia, antrenamentul sunt activităţi ce depind, din punct de vedere calitativ, de gradul de dezvoltare psihică a individului canin, dar şi de abilitatea de a comunica şi a transmite a instructorului, particularităţile psihologice ale cuplului: câine – antrenor fiind extrem de importante.

Educaţia câinelui presupune un ansamblu de metode şi strategii în vederea ajustării şi modelării personalităţii canine, fiind şi o metodă de terapie a comportamentului deviat. Ea depinde, în mare măsură, de capacitatea de înţelegere a câinelui, de inteligenţa individuală, dar şi de gradul de cooperare şi disponibilitate (obedienţă) arătate de câine; prin urmare există nişte limite ale accesibilităţii, în funcţie de fiecare individ. Învăţarea reprezintă astfel, pentru câine, achiziţia unor comportamente noi, ca rezultat al repetării, menită să satisfacă adaptarea individului la mediul lui de viaţă.

Activităţile cotidiene şi natura relaţiilor sociale ale câinelui influenţează major calitatea  procesului de învăţare.

Spre deosebire de copii, unde scopul educaţiei este de a-i face pe aceştia să devină independenţi, obiectivul educaţiei la câine îl constituie deprinderea obedienţei (a ascultării şi supunerii) la ordinele proprietarului. După deprinderea obedienţei, în faze ulterioare antrenamentului, se pot deprinde prin învăţare şi alte abilităţi, dar deprinderea iniţială a supunerii este necesară şi obligatorie pentru fiecare câine.

Ca şi la oameni, la câini, perioada de acumulare a celor mai multe cunoştinţe este cea a copilariei şi adolescenţei; aceasta este cuprinsă cuprinsă între varsta de 3 săptămâni, când animalul începe să fie conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său, şi cea de 18-24 luni, vârsta la care animalul atinge maturitatea socială.

În scopul transmiterii de mesaje corecte câinelui, fiecare dresor şi antrenor trebuie să organizeze condiţiile învăţării, stabilind procese de instruire uşor de priceput de către câini, prin care să se asigure că el este cel ce deţine controlul absolut în procesul de instruire.

Având în vedere agresivitatea nativă a speciei, instructorul trebuie să se asigure de deplina cooperare a câinelui, pentru a fi sigur că va dezvolta animalului un caracter corespunzător, precum şi deprinderile şi performanţele vizate.

Ca efect al influenţelor instructiv-educative, câinele acceptă supremaţia omului, îşi formează reflexele corespunzătoare, se maturizează mental, devenind capabil să facă asocieri între cauză şi efect şi să ia decizii corespunzătoare în situaţii impuse.

O preevaluare a capacităţii de învăţare a individului canin se face necesară înainte de a accepta câinele pentru instruire deoarece, la fel ca şi la om, nu toţi indivizii sunt dotaţi de la natură în mod egal.

Din clinică, am putut constata că anumiţi indivizi canini, proveniţi din părinţi dresaţi, au reacţionat mult mai rapid în însuşirea şi executarea corectă a comenzilor antrenorului, decât alţii ai căror părinţi n-au fost instruiţi. Bineînţeles, priceperea şi modul de a transmite a celui care instruieşte sunt esenţiale, dar câinii care au moştenit genetic abilitatea de a învăţa şi de a se conforma se lasă instruiţi mult mai uşor, iar efectele educaţiei se menţin pe o perioadă mult mai mare de timp, uneori pentru tot restul vieţii.

Totodată, antrenorul trebuie să stabilească o legătură între conţinutul programului de antrenament şi personalitatea câinelui; modul în care antrenorul îmbină programele de învăţare cu metodele prin care el le aplică se constituie încă de la început ca un sistem de stimuli specifici, sub influenţa cărora câinele elaborează comportamentele de răspuns.

Calitatea instrucţiei contează în procesul de învăţare, psihologii avansând ideea că instrucţia atractivă ce are loc ca din joacă, tehnicile lejere, folosind obiecte plăcute animalului, sunt cele mai accesibile pentru câinii inteligenţi şi cu un temperament vioi.

Stările şi dispoziţiile afective, eventualele disabilităţi şi inhibiţii ale câinelui conferă tonusul activităţii de învăţare a individului. Prin relaţia cu antrenorul, animalul se “instruieşte” şi devine cooperant, iar prin relaţia cu alţi indivizi canini sau cu persoane umane, câinele îşi însuşeşte atitudini şi îşi desăvârşeşte comportamentul, căpătând experienţă socială.

Succesiunea aplicării exerciţiilor în timpul antrenamentelor trebuie pliată capacităţii şi etapelor de asimilare, specifică intelectului canin (nu toţi câinii se pretează la antrenament, comportamentaliştii francezi relatând despre existenţa unor exemplare canine considerate cretine).

Relaţiile interpersonale şi psihologia de grup

Câinii sunt fiinţe gregare, obişnuite să trăiască ori în cadrul unei haite, ori în cadrul unei familii, componenta socială în existenţa lor fiind extrem de importantă. Niciodată un câine nu poate trăi singur, el simţind nevoia de comunicare şi chiar de protecţie, sentimente ce nu pot fi oferite decât de traiul în interiorul unui grup. Motivaţia câinelui în comportamentul social este să îşi capete un loc bine stabilit, în relaţia dintre el şi membri ai aceleiaşi specii sau în relaţia cu omul, deoarece sentimentul ancestral de apartenenţă la un grup social s-a transmis atat la câinele obisnuit, cat şi la câinele de companie.

 În orice grup există o ierarhie, iar în grupurile de câini, fie ele grupuri de joacă, de câini care locuiesc împreună în aceeaşi curte sau în aceeaşi casă, se crează o structură ierarhică, în care un singur animal este dominant, restul fiind subordonaţi de diverse grade. La rândul lui, un animal subordonat câinelui dominant, poate fi dominantul altui câine subordonat, de aceea câinele trebuie să-si stabilească statutul de dominant sau dominat în grupul în care se integrează. Specialiştii numesc animalele dominante animale alfa, în sensul că ele sunt primele în grup, ca ierarhie. Ordinea socială este restabilită periodic, prin confruntări definitorii.

În cadrul confruntărilor ce apar, cele mai multe din joacă, dar şi în cadrul comportamentului agonistic, animalele adoptă posturi  ofensive sau defensive, în funcţie de temperamentul fiecăruia, cele mai multe dintre confruntări limitându-se la confruntarea prin atitudine, puţine soldându-se cu tranşarea conflictelor în luptă.

Câinii mai emotivi, labili sau nesiguri pe forţele lor abandonează confruntarea prin adoptarea unor posturi caracteristice de supunere care dau de înţeles adversarului că cel mai slab capitulează. Se stabileşte astfel o « înţelegere » între combatanţi, definindu-se, totodată, ierarhia.

În afara de atitudinea ofensivă sau defensivă, câinele mai poate aborda şi o atitudine pasivă, caracterizată, mai ales, prin lipsa de atitudine faţă de o confruntare. Această rezistenţă pasivă poate fi abordată atât faţă de alţi câini, cât şi faţă de proprietar. Ea reprezintă o atitudine periculoasă (mai ales în relaţia proprietar-câine) întrucât câinele va profita de ea, ca să-şi impună voinţa în faţa proprietarului. Uneori, această atitudine poate constitui chiar un alt tip de agresiune (cea prin rezistenţă), din partea câinelui. In astfel de cazuri, dacă proprietarul doreste să-si impuna vointa, el poate fi muscat.

Cea mai timpurie forma de comportament social, nedirijat de mamă, este joaca socială. Comportamentul social de joacă este de o importanţă majoră pentru dezvoltarea normală a vieţii sociale a adultului, izolarea căţelului de congeneri la vârstă mică ducând la instalarea unor grave deviaţii de comportament la câinele adult. Acestea toate se realizează mai ales prin joaca între congenerii din cuib şi vom descrie, mai jos, câteva atribute ale acestui proces (ca şi la om, învăţatul din joacă are şansele cele mai ridicate de formare a unor deprinderi corecte, vârsta învăţării din joacă, fiind cea mai propice, la ambele specii).

Joaca este importantă din mai multe puncte de vedere:

-          măreşte performanţele fizice ale căţelului, contribuind la o buna coordonare a mişcărilor;

-          ajută la socializarea căţeilor, atât cu congenerii din cuib (dar şi mai târziu, în joaca cu omul) şi stabileşte ierarhia de grup;

-          influenţează procesele de învăţare, câinele învăţând în joacă cum să fie câine

Joaca înseamnă pentru câine contactul social cu alţi câini. Obiceiurile incluse în sistemul de contacte sociale includ: comportamentul de investigare; obiceiurile de joacă; comportamentul de atasare: de solicitare a atentiei; obiceiurile de rezistenta la separare.

Animalele se joaca atunci când sunt satule şi se simt în siguranta; parintii asigura pentru pui aceasta stare si, la randul lor, adultii se joaca şi ei, în aceleasi condiţii, când se afla în stare de relaxare. Joaca facilitează deprinderea obiceiurilor specifice, insusirea obiceiurilor agonistice, insusirea strategiilor de aparare şi mai buna socializare a câinelui. Cateii incep să se joace imediat ce incep să zareasca, în jurul varstei de 2 ½ saptamani de viata, continuind acest obicei toată viata.

Joaca indeplineste multiple functii în viaţa câinelui:

-          stimuleaaza obiceiurile comune speciei;

-           facilitează interactiunea sociala;

-           modelează comportamentul adultilor prin rolul pe care il joaca în invatare;

-           stabileste relatii sociale timpurii, puternice, deşi rolul ierarhiei sociale şi a dezvoltarii ei, datorate jocului, este mai puţin clar;

-           creste indemanarea (dexteritatea) fizică şi psihica;

-           imbunatateste comunicarea;

-           furnizează o motivatie pentru experimentarea în siguranta şi prima demonstrare, a obiceiurilor rituale şi ritualizate;

-           furnizează cateilor o motivatie pentru explorare;

-           furnizează cateilor o motivatie să invete regulile sociale, cât şi predictibilitate asupra succesiunii evenimentelor;

-           ii ajuta pe catei să-si formeze un mod de a reactiona adecvat, pentru a-si rezolva problemele.

In joaca puilor din acelasi cuib sau, mai tarziu, în grupuri de catei de varste apropiate, pe care-i intalneste la plimbare, cateii abordează pozitiile de atac şi de lupta, pozitii de supunere, invată cum să scape dintr-o situatie prin fuga, invată cum să cunoasca alti câini, imitandu-i pe adulti, prin mirosirea zonelor anala şi genitala. Tot de la varsta timpurie, cateii incep să investigheze teritoriul, la inceput pe distante mici, în apropierea cuibului, apoi pe zone din ce în ce mai indepartate de acesta, manifestand o apetenta nelimitată pentru investigare. Faţă de un obiect   nou-intalnit, catelul manifesta curiozitate, apropiindu-se şi indepartandu-se în mod repetat; orice miscare a obiectului ii provoaca iniţial teama, facandu-l să se retraga, pentru ca apoi să reia explorarea cu şi mai mult curaj.

E. Chenzbraun (1978) apreciaza jocul la mamiferele superioare, ca fiind o modalitate de antrenament pentru viitoarele activitati «serioase», care fac parte din plaja comportamentală a speciei. Autoarea defineste joaca drept “comportamentul ludic al mamiferelor“.

In desfasurarea comportamentului ludic la canide se pot remarca, atât superficialitatea jocului prin repertoriu, semnale şi atitudini, cât şi calitatile care confera unui obiect, calitatea de “jucarie”. Cateii exersează pozitiile de lupta din comportamentul agonistic, cu deosebirea că în joaca lor lipsesc postúrile de amentintare, iar muscaturile sunt inofensive. Câinii adulti se musca şi ei în joaca, dar, spre deosebire de catei, joaca adultilor poate degenera în conflict angajat prin lupta.

Când se joaca, câinii se lupta incercand să-si apuce unul altuia botul, urechile, membrele, ceafa, telul fiind  supunerea partenerului; alteori se fugaresc în joaca, sau joaca «v-ati ascunselea», folosind drept paravan tufisuri, pomi, persoane sau alti câini. Câinii isi mai pot incerca puterile tractionand o franghie sau o coarda, cel mai slab eliberand capatul franghiei în final. Câinii de apartament, care petrec mai puţin timp în aer liber şi care nu-si formează un grup de joaca, il solicita pe proprietar să se joace cu ei, aşteptand că acesta să arunce diferite obiecte (mingii, jucarii, bete, discuri) spre a fi aportate.

Foarte importanta la câini în declansarea jocului este ierarhia de grup. De regula, câinele (masculul sau femela dominanta) care este «seful » grupului da semnalul şi stabileste modul în care se vor juca, prin anumite semnale, cunoscute celorlalti. Oprirea din joaca a sefului grupului da semnalul de incetare a jocului, pentru ceilalti participanti la joc.