Etiopatogeneza tulburărilor de comportament dobândite în timpul dezvoltării sociale
În perioada “copilăriei”, câinii (ca toate fiinţele, de altfel) deprind viaţa socială în mod esenţial, prin imitarea câinilor adulţi lângă care cresc şi în care manifestă încredere. Pentru o dezvoltare socială normală, ei au nevoie de acest arbitraj moderator al adulţilor, de la care să înveţe comportamentul specific. La vârsta adolescenţei, sau chiar mai devreme la câinii de companie, perioadă numită şi de socializare, mama se detaşează de pui, obligându-i să vină în contact şi cu alţi adulţi şi, astfel, să înveţe să se comporte ei înşişi ca adulţi. În lipsa acestui fenomen, se prejudiciază maturizarea comportamentală a individului, cât şi căpătarea şi/sau însuşirea conduitei sociale, de grup specific sau de convieţuire alături de oameni, a viitorului câine adult, putând considera chiar că acesta este, în marea majoritate a cazurilor, punctul de plecare în apariţia devierilor de comportament.
Separarea precoce de mamă, chiar creşterea în absenţa mamei, de către om, se reflectă într-o izolare socială şi senzorială, cu repercusiuni evidente asupra comportamentului social. Îşi fac astfel apariţia, la câinele tânăr, manifestări impulsive sau devastatoare, instalarea unui deficit de autocontrol, apariţia stărilor de anxietate în absenţa unei prezenţe vii sau a proprietarului, atunci când căţelul este lăsat singur, pe perioade variabile de timp.
Sistematizând, trei sunt entităţile pe care căţelul, privat de suportul şi modelul matern, le poate dezvolta: sindromul de hipersensibilitate-hiperactivitate, sindromul de privare senzorială şi sindromul anxietăţii de separare.
Vom trata, sumar fiecare dintre aceste sindroame, insistând asupra mecanismelor şi manifestărilor mai importante.
Sindromul hipersensibilitate - hiperactivitate reflectă, în general, deficienţele în capacitatea adaptativă a individului, la situaţiile în care este implicat de-a lungul vieţii. La baza acestui sindrom se poate afla o dereglare a sistemului dopaminergic, responsabilă de comportamentul impulsiv şi devastator al căţelului, dar, în acelaşi timp, nu este de neglijat nici componenta genetică (deşi n-a fost demonstrată încă, se poate observa că acest sindrom apare, mai degrabă, la câinii din rasele de vânătoare, indiferent de talie, extrem de agili şi la Labradori); factori secundari, cum ar fi: vârsta redusă a mamelor la montă (ele însele deficitare în conduita socială potrivită, pe care să le-o împărtăşească şi puilor), căţei supranumerari (mama neputându-se ocupa de toţi căţeii din cuib), îngăduinţa exagerată a mamelor din diferite rase, privitoare la activităţile puilor, toţi conlucrează în apariţia a astfel de cazuri.
Manifestările cele mai vizibile în cadrul acestui sindrom sunt hiperactivitatea motorie, odată cu reducerea fazei de inhibiţie, marcată prin diminuarea severă a timpului alocat odihnei, precum şi printr-un deficit global de autocontrol, ca reacţii exagerate la diverşi stimuli. Considerând că, într-o secvenţă comportamentală normală, există trei faze: faza apetitivă, faza consumatoare şi faza de oprire, câinii afectaţi de acest sindrom se comportă ca şi când nu şi-ar fi însuşit a treia fază, cea de oprire.
Sindromul de privare senzorială îşi are etiologia în afectarea homeostaziei senzoriale, rezultantă a fazei de socializare a căţelului. Aceasta se instalează încă de la vârsta de trei săptămâni, durând până în jurul vârstei de trei-patru luni de viaţă. Ea reflectă o discrepanţă totală între mediul de viaţă din perioda evolutivă ca pui (hipostimulant) şi mediul de viaţă definitiv (hiperstimulant). Perturbarea informaţiei senzoriale a căţelului determină o atrofie în conexiunile neuronale, rezultând, de aici, perturbarea repertoriului comportamental specific.
Se disting trei faze morbide, constitutive, în componenţa acestui sindrom: fobia ontogenă, anxietatea de privare şi stadiul depresiv; aceste trei stadii se instalează progresiv. O frecvenţă mai ridicată a sindromului de privare a fost remarcată la rasele Beauceron, Doberman, Bouvier de Flandra, precum şi la majoritatea raselor de talie mică.
Sindromul anxietăţii de separare îşi are originea în infantilismul comportamental social, regăsit la câinele care nu-şi poate însuşi comportamentul de adult, având la origine separarea precoce de mamă şi izolarea socială şi senzorială a individului; căţelul conservă ataşamentul primar faţă de o fiinţă anume (om sau un alt animal de companie) şi nu-şi poate forma ataşamentul de grup social. Absenţa maturizării sociale împietează asupra autonomiei cognitive a câinelui, sindromul instalându-se în perioada prepubertăţii, uneori persistând toată viaţa, dacă proprietarul nu este informat în materie şi în măsură să corecteze aceste deficienţe.
In cadrul anxietăţii de separare se disting două stadii:
- stadiul productiv, caracterizat prin crize de anxietate, în timpul cărora se pot observa vocalizări (urlete, lătrături), distrucţii în locuinţă (în special asupra obiectelor aparţinând proprietarului), eliminarea dejecţiilor în locuinţă, în mod intenţionat (deşi s-ar putea presupune în acest obicei şi o componentă a comportamentului de marcare şi delimitare a teritoriului propriu);
- stadiul deficitar, în care caracteristică este anxietatea permanentă, fără manifestările pomenite mai sus, dar al căror loc este luat de acte autodistructive obsesivo-compulsive (lichomanie, ticul suptului etc.), ca activităţi de substituţie.
Anxietatea de separare va fi descrisă mai pe larg în capitolul dedicat prezentării deviaţiilor de comportament socioetologic.
Etiopatogeneza tulburărilor de comportament idiopatice, simptomatice sau secundare unor boli neurologice
Bolile funcţionale şi organice ale sistemului nervos pot contribui, şi ele, la modificarea obiceiurilor, îndeosebi a celor sociale. Dintre ele, encefalopatiile pot avea la bază varii intervenţii ale unor factori externi: fizici (mecanici, termici), chimici (minerale şi substanţe organice, cu efecte carenţiale, toxice sau alergice), biologici (virusuri, bacterii, paraziţi, ciuperci sau produşi ai acestora, cu efecte infecţioase toxice sau alergice) ş.a. sau ale unor factori interni: psihogeni (mai importanţi la om, decât la animale) circulatori (hemoragii, infarctizări, tulburări de hemodinamică), respiratori (hipoxie de ordin respirator sau cardiac), mecanice (tumori, chişti, hidrocefalie), metabolici (dismetabolii sistemice ale sistemului nervos sau/şi ale altor organe), malformaţii congenitale (cu sau fără determinism genetic), endocrine (disfuncţii hormonale) etc. Intervin rareori disfuncţiuni sau leziuni neuromedulare sau de trunchiuri nervoase ori receptori în determinismul etopatologic.
Leziunile neurologice pot fi distructive, iritative sau generatoare de stimulări excesive ale structurilor sistemului nervos. Cel mai frecvent întâlnite sunt leziunile distructive, la rândul lor manifestate sub două forme: suprimări de acte integrative (obiective - acte reflexe şi subiective - fapte de conştienţă, îndeosebi exagerări de mobilitate) şi forme denotând hiperactivitate de tip psihonevrotic. Şi unele, şi celelalte pot fi definitive sau tranzitorii.
Tulburările comportamentale datorate encefalopatiilor pot lua aspectul unor schimbări de personalitate, prurit şi automutilare, hiperkinezii, “prinderea muştelor”, tulburări ale ciclurilor de somn cu trezire şi eliminare a dejecţiilor. Vom specifica, pe scurt, natura unora dintre tulburările enumerate mai sus.
Atacurile agresive neprovocate, în cadrul cărora se pot cita trei entităţi morbide: sindromul furiei; sindromul dezorientării agresive la trezirea din somn; sindromul agresiunii în urma căderii mentale. Toate aceste manifestări, a căror etiologie nu se cunoaşte, au drept caracteristică episoadele de agresiune idiopatică severă.
Pruritul şi automutilarea sunt, rareori, expresia dermatozelor psihogene, apărute în absenţa oricărei leziuni, doar ca urmare a plictiselii sau a anxietăţii; obişnuit sunt manifestări de dermatite, parazitism şi prurit esenţial etc. În categoria dermatozelor psihogene pot fi încadrate cele secundare: lichomania, inclusiv dermatitele acrale de lins, sugerea flancului sau muşcatul cozii (atunci când nu se datorează episoadelor subepileptice).
Hiperkineziile sunt descrise la câinii superreactivi, dificil de antrenat, neresponsivi la tranchilizante (dar care răspund la amfetamine), care prezintă şi alte anomalii neurofiziologice (hipersenzitivitate alimentară, alterări în sistemul neurotansmiţătorilor).
“Prinsul muştelor”, menţionat doar la o varietate de rase, se manifestă uneori în episoade de anxietate sau halucinaţii vizuale.
Tulburările de somn se pot referi la episoadele de narcolepsie, nevoie irezistibilă de somn, eventual cu perioade scurte şi abrupte de slăbiciune musculară, precedate de excitaţie, deşi animalul pare conştient; cauzele pot fi diverse leziuni, din perioada perinatală sau de mai târziu.
Obiceiurile de eliminare aberante pot avea un fundament organic, dar şi psihonevrotic. Când este incriminată numai urinarea necorespunzătoare poate fi vorba doar de o componentă învăţată, deprinsă în urma evoluţiei unei boli, care s-a manifestat, printre altele, şi prin astfel de semne. Pentru incontinenţa urinară şi de defecare, originea deviaţiei este mai frecvent medulară sau endocrino-vegetativă. Bolile inflamatorii ale organelor zonei lombare şi pelvine (enteritele, colitele, nefritele, uretritele, cistitele, prostatitele, vaginitele etc.), toate pot determina şi deviaţii de eliminare a dejecţiei.
Cauzele neurologice ale incontinenţei urinare pot imprima, între altele, dissinergia vezico-sfincteriană[1], lissencefalia[2], alteori paralizia medulară, vagotonia pelvină ş.a. Ureterele ectopice se observă, uneori, la femelele tinere, malformaţia fiind de natură congenitală. Şi în urma unor intervenţii chirugicale asupra organelor din zona pelvină (ovariectomia, cistotomia, uretrostomia perineala etc) se poate instala incontinenţa urinară, ca urmare a distrugerii filetelor nervoase ale zonei sau a formării aderenţelor pelvine. Incontinenţa urinară aparută ca urmare a ovario-histerectomiei, dependentă de nivelul estrogenilor, are exclusiv determinare hormonală, mai frecventă la rasele de vânătoare şi la rasele grele.
Incontinenţa fecală poate fi reflexă în caz de “colon iritabil”, dependentă de disfuncţia cognitivă din demenţa senilă, ca şi de eventuala retardare mintală la animalele care nu pot învăţa să defece afară sau doar traumatică (hernia perineală, traumatismele zonei anale.
Putem concluziona, în urma prezentării de mai sus, că natura deviaţiilor de comportament socio-etologic la câinii de companie este extrem de variată. De aceea, stabilirea unui diagnostic de certitudine este aşa de anevoioasă, implicând mult discernământ şi pricepere din partea clinicianului comportamentalist.
În cele ce urmează, vom prezenta principalele deviaţii comportamentale de la câini, cu care clinicianul se confruntă cel mai frecvent în practică.
[1] Dissinergia reflexă: nesincronizarea mecanismelor de eliminare între musculatura detrusoare si sfincterul vezical
extern, ca urmare a incompetenţei sfincterului, vezica urinară golindu-se automat când atinge starea de plenitudine.
[2] Lissencefalia: absenţa circumvoluţiunilor cerebrocorticale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu